Ma dor stramosii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul cunoscându-ne trecutul de Patrice Van Eersel şi Catherine Halliard carti psihologie

Cuvânt înainte

Irezistibila dezvoltare a psihogenealogiei

Ideea că generaţiile anterioare ne pot influenţa din punct de vedere psihologic este veche. Primele terapii concepute atestă, de altfel, acest lucru. Medicina chineză şi cea africană, de exemplu, spre deosebire de medicina occidentală, iau în considerare boala în contextul său familial şi genealogic. De ce am o hepatită? Din cauza unui microb şi a unei alimentaţii necorespunzătoare, răspunde medicul occidental. Vindecătorii chinezi sau yoruba[1] spun că trebuie restabilita orânduiala lumii, fie că este vorba despre un demon care ne vrea răul (şi care cere un animal ca sacrificiu), fie de tulburare a ordinii cosmice, ocupând un loc care nu ni se cuvine şi uitând să ne cinstim străbunii. Vindecătorul ştie un lucru pe care medicul îl ignoră: legea genealogică şi raportarea la străbuni definesc într-o mare măsură legăturile, drepturile, datoriile şi identităţile care structurează fiinţa umană – atât în cultura, cat şi în biografia sa. Vindecătorul cunoaşte, de asemenea, cuvintele şi ritualurile care vor forţa „fantoma” (un străbun uitat sau unul care şi-a dezonorat familia) să iasă la iveală, ceea ce e echivalentul conflictului psihologic, inconştient, transmis din generaţie în generaţie.

Dar iată că în Occident apare ceva nou: psihogenealogul. Un terapeut care, fără să renunţe la vreuna dintre descoperirile epocii moderne, în special în ceea ce priveşte caracterul unic al individului, regăseşte legăturile contextuale şi transgeneraţionale la care cultura sa l-a făcut surd. Ce face el? La fel ca vracii şi vindecătorii, se concentrează asupra acelei porţiuni din povestea noastră care nu are legătură cu noi: „s-ar putea ca această bronşită cronică să ţi se tragă de la faptul că străbunicul tău s-a sufocat într-o tranşee şi ţi-a fost ascuns acest lucru, deoarece atunci când s-a întors din război, bunica nu a mai vrut ca el…”. Alt exemplu, şi mai spectaculos: un bărbat suferă în mod constant de dureri de gât, însoţite de o deteriorare a circulaţiei sangvine periferice. Niciun remediu nu reuşeşte să-l vindece. Până în momentul în care descoperă, prin terapia transgenealogică, că un străbun îndepărtat, născut în aceeaşi zi ca şi el, a murit ghilotinat în timpul Revoluţiei. Pornind de la această descoperire, durerile de gât şi supărătoarele lor efecte asupra circulaţiei dispar ca prin farmec. Cum se poate oare ca un fapt din trecut, fericit sau nefericit, să aibă, prin necunoaştere sau sub povara unui „secret de familie”, asemenea consecinţe câteva generaţii mai târziu?

Unele persoane încearcă pur şi simplu să fugă de propria familie fiindcă li se pare că reprezintă un pericol de moarte pentru ei. Ca şi cum istoria familiei lor ar ameninţa să îi ucidă. Pericolul nu este neapărat unul închipuit. Dar fuga nu serveşte la nimic. Oriunde vei fugi, istoria familiei tale te va urmări şi te va readuce constant în trecut, determinându-te să repeţi la nesfârşit acelaşi scenariu, cel puţin atât timp cât nu iei hotărârea de a dezamorsa ancorările transgenealogice negative.

Reconstituirea arborelui genealogic poate începe foarte simplu, lată explicaţia oferită de site-ul www.psychogene. com: „În general, pentru a lucra asupra istoriei tale familiale, nu ai nevoie de pregătire de specialitate. Fiecare vine cu ceea ce are la dispoziţie. Ai nevoie doar de câteva informaţii pentru a stabili ce anume ţi se întâmplă în prezent şi pentru a începe această muncă. În majoritatea cazurilor, pot apărea şi alte informaţii, uneori într-un mod cu totul neaşteptat. Important este să înţelegem că, începând din momentul în care întreprindem o cercetare psihogenealogică, activăm o memorie care traversează timpul, epocile, evenimentele şi care se poate transforma într-o amintire căreia conştiinţa îi dă sens.”

Pe undeva, psihogenealogul se inspiră mai puţin din cunoştinţele psihopatologiei occidentale decât din eficacitatea „vrăjitorească” a celor mai vechi metode de tămăduire…

Citindu-i corespondenţa, aflăm că Sigmund Freud ştia foarte bine cât de mult contează străbunii în constituirea psihosomatismelor individuale şi colective: fiecare dintre noi este determinat nu doar de triunghiul tată-mamă-copil, ci şi de o adevărată cascadă de influenţe venite din întregul nostru arbore genealogic. Cel care a descoperit inconştientul intuise deja transmiterea nevrozei pe linie genealogică. De exemplu, Freud şi-a dat seama de importanţa pe care o joacă bunicii în viaţa unui copil (direct sau indirect, în bine sau în rău, prin prezenţă excesivă sau prin lipsă). Inventase chiar şi o poveste conform căreia, la originea civilizaţiei, ar fi stat un trib primitiv cu un tată înfricoşător, ai cărui copii s-ar fi coalizat pentru a-l ucide. Şi noi am păstra cu toţii în inconştient amintirea acestui prim patricid. Freud sugera prin această parabolă că legătura de la o generaţie la alta nu poate fi ştearsă.

Însă Freud nu a mers mai departe cu explorarea fenomenului transgeneraţional. A purtat o îndelungată luptă pentru a-şi impune ideea că există o origine sexuală a nevrozelor, ceea ce l-a făcut să neglijeze această dimensiune fundamentală a omului, şi anume fidelitatea inconştientă a subiectului faţă de cele trăite de străbunii săi. În prezent, unii psihanalişti sunt de aceeaşi părere. Ei consideră că Freud, conştient că nu poate „să facă totul”, ar fi decis să se dedice exclusiv triunghiului oedipian, lăsând deoparte restul ascendenţei, gândindu-se probabil că alţii, după el, vor continua cercetările referitoare la problema străbunilor. În realitate, se pare că propria genealogie a lui Sigmund Freud şi câteva apăsătoare secrete de familie l-au împiedicat în mod inconştient să facă cercetări în acest domeniu. Urmarea este, vai, atât de des întâlnită: discipolii iau întotdeauna ca definitivă gândirea maeştrilor lor; după moartea lui Freud, complexul oedipian a devenit o dogmă, în timp ce străbunii neglijaţi au fost loviţi de ostracizare.

A trebuit să aşteptăm aproape o sută de ani pentru ca importanţa lor crucială să fie recunoscută în mediile „psy”[2]. La începutul secolului XXI, această recunoaştere ia proporţiile unui adevărat curent: luându-şi ca deviză „oriunde te-ai afla, îţi porţi străbunii în spate; vorbeşte-i de bine, dar eliberează-te!”, psihogenealogia – sau, mai general vorbind, abordarea transgenealogică – câştigă tot mai mult teren, în numeroase practici şi şcoli. În prezent, zgomotele acestui „şantier” răsună peste tot în jurul nostru. O explicaţie a acestui succes ne-o oferă Steve Lacy, autorul lui Genealogy Gateway To The Web: „într-o societate care îşi pierde valorile tradiţionale, bulversată de dezintegrarea celulei familiale, oamenii încearcă să intre din nou în contact cu propriile rădăcini”. Fenomenul este fără îndoială mai profund decât atât şi indică într-adevăr o „întoarcere a străbunilor” în civilizaţia occidentală. Procesul terapeutic e cel care îi face prezenţi. Sute de psihoterapeuţi recunosc acum importanţa rădăcinilor familiale şi mai ales a eşecurilor acesteia, a lucrurilor nespuse, a secretelor de familie şi a zestrei psihologice moştenite din generaţie în generaţie, în salturi atât de uimitoare, încât trebuie să fii un adevărat expert în comunicare pentru a le putea detecta.

Lucrarea de faţă este destinată prezentării a şapte dintre aceşti „artişti transgenealogici”, sub forma a şapte interviuri cu principalii actori ai mişcării:

• doctor Anne Ancelin Schützenberger, medic de excepţie, dizidentă antinazistă, autoare, printre altele, a lucrării Aïe, mes aieux!, în care povesteşte cum a ajuns să studieze psihogenealogia, analizând „stranii maladii repetitive”, şi care prezintă publicului larg conceptul transgeneraţional;

• Alexandro Jodorowsky, om de teatru, scenarist, specialist în tarot şi creator al unei forme originale de psihoterapie şamanică numită „psihomagie”, unul dintre primii care au redescoperit importanţa arborelui genealogic în constituirea psihicului uman;

• Bert Hellinger, psihoterapeut german care a trăit în Africa de Sud şi care recunoaşte că a fost influenţat de cultura zuluşă[3] în inventarea Constelaţiilor familiale, metodă de mare succes la ora actuală (aplicată, de exemplu, de psihoterapeutul Christiane Singer);

• Didier Dumas, psihanalist care lucrează cu metoda lui Françoise Dolto, pe care o deschide către dimensiuni care nu sunt tipice Occidentului (taoism, şamanism) şi care face o demonstraţie strălucită a „întoarcerii străbunilor” în gândirea şi în terapia contemporană;

• Chantal Rialland, fostă elevă a lui Alexandro Jodorowsky, care afirmă că fiecare dintre noi îşi poate influenţa destinul „alegându-şi familia” şi îşi învaţă pacienţii şi discipolii cum să-şi construiască arborele transgeneraţional;

• Serge Tisseron, psihoterapeut specialist în „secretul de familie”, cunoscut în special pentru studierea „romanului familial” al faimosului personaj de benzi desenate Tintin; îşi focalizează atenţia asupra lucrurilor nespuse care, din generaţie în generaţie, devin patologice;

• nu în ultimul rând, Vincent de Gaulejac, psihosociolog specialist în „nevroza de clasă”, demonstrează modul în care arborii genealogici se grupează în mari familii sociale.

Sperăm ca aceste întâlniri să fie pentru tine unele foarte interesante. Lectură plăcută şi o fructuoasă regăsire cu propriii străbuni!