Fusesem plecat din Londra pentru câteva zile şi când m-am întors i-am găsit pe Poirot închizându-şi valijoara.
— Á la bonne heure, Hastings, mă temeam că n-ai să te întorci la timp să vii cu mine.
— Înseamnă că te-au chemat pentru un caz?
— Da, deşi mă simt obligat să recunosc că, aparent, afacerea nu este promiţătoare. Compania de asigurări a Uniunii de Nord mi-a cerut să investighez decesul domnului Maltravers, care, acum câteva săptămâni, şi-a făcut o asigurare pe viaţă la ei pentru marea sumă de 50 000 de lire.
— Da? am zis eu foarte curios.
— Bineînţeles, există clauza de sinucidere în poliţa de asigurare, în cazul comiterii unei sinucideri în răstimpul unui an, poliţa de asigurare este anulată. Domnul Maltravers a fost examinat, cum se obişnuieşte, de propriul medic al companiei, şi deşi trecuse de prima tinereţe, se bucura de o sănătate deplină. Cu toate acestea, miercurea trecută, alaltăieri, cadavrul domnului Maltravers a fost găsit pe terenul din jurul casei sale din Essex, Marsdon Manor şi cauza morţii este considerată un fel de hemoragie internă. Nu-i nimic deosebit în toate acestea, dar zvonuri sinistre despre situaţia financiară a domnului Maltravers circulau în ultimul timp şi Uniunea de Nord a certificat, fără nici un dubiu, că domnul decedat era în pragul falimentului. Aceasta schimbă afacerea în mod considerabil. Maltravers avea o soţie tânără, frumoasă şi se pare că şi-a adunat toţi banii de care mai dispunea în scopul de a plăti primele de asigurare pe viaţă pentru ca asigurarea lui să revină soţiei şi apoi s-a sinucis. Astfel de lucruri se întâmplă des. În orice caz, prietenul meu, Alfred Wright care este directorul Uniunii de Nord, m-a rugat să investighez cazul, dar, aşa cum i-am spus, nu prea cred că o să am succes. Dacă motivul morţii a fost un atac de cord aş fi fost mai combativ. Infarctul poate fi interpretat ca şi incapacitatea medicului de a descoperi de ce a murit cu adevărat pacientul său, dar o hemoragie pare ceva foarte clar. Nu putem decât să facem câteva cercetări necesare. Ai cinci minute, Hastings, să-ţi faci bagajul şi apoi luăm un taxi până în strada Liverpool.
O oră mai târziu, coboram din trenul care mergea spre Est în mica gară de la Marsdon Leigh. După ce am întrebat la gară, am obţinut informaţia că Marsdon Manor se afla la o milă distanţă. Poirot a hotărât să mergem pe jos, aşa că am luat-o de-a lungul străzii principale.
— Care-i planul tău de bătaie? l-am întrebat.
— Întâi o să mergem la doctor. Am controlat şi mi s-a spus că există un singur medic în Marsdon Leigh, dr. Ralph Berriard. A, uite-i casa.
Clădirea respectivă era un fel de vilă cu etaj, retrasă puţin de la stradă. O placă de aramă de pe poartă purta numele doctorului. Am străbătut poteca şi am sunat la uşă.
S-a dovedit c-am avut noroc cu vizita noastră. Era tocmai ora sa de consultaţii şi, pentru moment, nu aştepta nici un pacient. Dr. Bernard era un om în vârstă, înalt şi lat în umeri, cu maniere destul de plăcute.
Poirot s-a prezentat şi i-a explicat scopul vizitei noastre, adăugând că într-un astfel de caz companiile de asigurare erau obligate să facă toate investigaţiile necesare.
— Desigur, desigur, spuse dr. Bernard de complezenţă, îmi închipui că fiind un om atât de bogat, viaţa sa era asigurată pentru o sumă mare.
— Îl consideri un om bogat, doctore?
Acesta se uită cam surprins.
— Cum să nu fie? Avea două maşini, ştiţi, şi Marsdon Manor este o vilă mult prea mare în care să locuieşti, deşi, cred că a cumpărat-o foarte ieftin.
— Ni s-a spus că pierduse sume considerabile în ultima vreme, sublinie Poirot, privindu-l pe doctor cu atenţie. Acesta se mulţumi doar să dea din cap cu tristeţe.
— Chiar aşa? Adevărat? Atunci e un noroc pentru şotia sa că există această asigurare pe viaţă. Este o tânără foarte frumoasă şi încântătoare, dar teribil de răvăşită de această! tristă nenorocire. Un pachet de nervi, biata de ea. Am încercat s-o feresc cât am putut, dar, sigur că şocul trebuie să fi fost considerabil.
— L-aţi vizitat recent pe domnul Maltravers?
— Dragă domnule, nu l-am vizitat niciodată.
— Cum?
— Ştiu că domnul Maltravers era un om de ştiinţă creştin sau ceva de genul acesta.
— Dar i-aţi examinat cadavrul?
— Desigur. Am fost dus de unul dintre ajutorii grădinarului.
— Şi cauza morţii a fost clară?
— Absolut. Era sânge pe buze, dar majoritatea hemoragiei trebuie să fi fost internă.
— Încă mai zăcea unde fusese găsit?
— Da, trupul nu fusese atins. Zăcea la marginea unei mici plantaţii. Evident că ieşise să împuşte ciori de câmp, deoarece o puşcă se afla lângă el. Hemoragia trebuie să se fi produs brusc. Ulcer gastric, fără îndoială.
— N-ar fi putut fi împuşcat?
— Dragă domnule!
— Vă cer iertare, se scuză Poirot Dar, dacă nu mă înşeală memoria, în cazul unei crime recente, doctorul a pus întâi diagnosticul de infarct şi, apoi, l-a schimbat când poliţistul local i-a arătat o rană în cap!
— N-o să găsiţi nici o rană pe trupul domnului Maltravers, spuse dr. Bernard sec. Acum, domnilor, mai aveţi altceva?
Am înţeles aluzia.
— Vă lăsăm cu bine şi vă mulţumim foarte mult, doctore, pentru că aţi fost atât de amabil să ne răspundeţi la întrebări. Apropo, n-ați considerat necesară o autopsie?
— De loc. Doctorul devenise apoplectic. Cauza decesului a fost clară şi în profesia mea nu considerăm necesar să întristăm, fără rost, rudele mortului.
Şi întorcându-se, doctorul trânti uşa tare în faţa noastră.
— Ce crezi despre dr. Bernard, Hastings? mă întrebă Poirot, în timp ce ne continuam drumul spre Marsdon Manor.
— Un măgar bătrân...
— Exact. Tu judeci caracterele întotdeauna profund, prietene.
L-am privit stânjenit, dar părea foarte serios. O luminiţă i se ivi totuşi în ochi şi adăugă cu viclenie:
— Asta e valabil când nu e vorba de o femeie frumoasă!
M-am uitat la el cu răceală.
Când am ajuns la vilă, uşa ne-a fost deschisă de o cameristă între două vârste. Poirot îi întinse cartea sa de vizită şi o scrisoare de la Compania de asigurări pentru doamna Maltravers. Ea ne conduse într-o cameră de luat micul dejun şi se retrase ca să-şi anunţe stăpâna. Trecură cam zece minute, uşa se deschise şi o siluetă subţire, în haine de doliu, stătea în prag,
— Domnul Poirot? îngăimă ea.
— Doamnă Maltravers! spuse Poirot stând galant în picioare şi se grăbi spre ea. Nu pot să vă spun cât de mult regret că vă deranjez în felul acesta. Dar ce să-i faci? „Les affaires” nu ştiu ce e mila.
Doamna Maltravers îl lăsă s-o conducă până la un scaun. Ochii îi erau roşii de plâns, dar jalea ei nu putea să ascundă extraordinara sa frumuseţe. Avea vreo 27-28 de ani, era foarte blondă, cu ochi mari, albaştri şi buze frumos conturate.
— E ceva în legătură cu asigurarea soţului meu, nu-i aşa? Dar trebuie să fiu tracasată acum, aşa de repede?
— Curaj, dragă doamnă. Curaj! Ştiţi, soţul dumneavoastră şi-a făcut asigurarea pe viaţă pentru o sumă destul de mare şi, în astfel de cazuri, Compania pretinde întotdeauna câteva detalii în plus. M-au împuternicit pe mine să acţionez pentru ei. Puteţi fi sigură că voi face tot ce-mi stă în putere ca afacerea să nu devină prea neplăcută pentru dumneavoastră. Vreţi să-mi povestiţi pe scurt tristele evenimente de miercuri?
— Mă schimbam pentru ceai când camerista a venit la mine... Unul dintre grădinari tocmai alergase spre casă... El găsise...
Vocea i se înmuie. Poirot o luă de mână cu înţelegere.
— Pricep. Destul! L-aţi văzut pe soţul dumneavoastră în după amiaza aceea?
— De la prânz nu. Eu mă dusesem până în sat după nişte timbre şi cred că el umbla prin împrejurimile vilei.
— Ca să împuşte ciori?
— Da, de obicei îşi ia puşca cu el şi am auzit una sau două împuşcături în depărtare.
— Unde este puşca acum?
— În hol, cred.
Ea l-a condus acolo şi a dat arma lui Poirot, care a examinat-o pe îndelete.
— Două focuri trase, după câte văd, zise el, în timp ce i-o dădea înapoi. Şi acum, doamnă, dacă aş putea vedea... Se opri cu delicateţe.
— Vă va conduce servitoarea, murmură ea, întorcând capul.
