Cuvânt înainte
al căpitanului Arthur Hastings, O.B.E.[1]
În prezenta istorisire a mea, am apelat la un procedeu pe care l-am mai folosit, şi anume acela de a pune în legătură numai întâmplările şi scenele la care am fost prezent. Iată de ce anumite capitole sunt redate la persoana a III-a.
Vreau să-mi asigur cititorii că pot garanta pentru întâmplările narate în aceste capitole. Dacă mi-am permis utilizarea unei anumite licenţe poetice în descrierea gândurilor şi a sentimentelor anumitor persoane, este pentru că sunt de părere că mi-am notat toate detaliile destul de minuţios şi pot adăuga că toate aceste date au fost „validate” de însuşi prietenul meu, Hercule Poirot.
În concluzie, vreau să precizez că, dacă am insistat pe relaţiile personale secundare care s-au dezvoltat drept urmare a acestei ciudate serii de crime, este pentru că elementul uman şi detaliile intime nu pot fi niciodată ignorate. Hercule Poirot mi-a demonstrat odată, într-un mod foarte dramatic, că o poveste de dragoste poate fi o consecinţă secundară a crimei.
În ceea ce priveşte elucidarea misterului ABC, nu pot afirma decât că, după părerea mea, Poirot a fost cu adevărat genial în modul în care a plănuit totul, procedând altfel decât toţi cei care au încercat să rezolve cazul înaintea lui.
Capitolul 1 – SCRISOAREA
În iunie 1935, m-am întors acasă de la ferma mea din America de Sud pentru o perioadă de aproximativ şase luni. Trecusem prin momente dificile acolo şi, asemenea restului lumii, sufeream de pe urma crizei. Era necesar să mă ocup de diverse afaceri în Anglia şi simţeam că nu aveau să fie profitabile decât dacă mă implicam personal. Soţia mea a rămas să se îngrijească de fermă.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut când am sosit în Anglia a fost să-l caut pe vechiul meu prieten, Hercule Poirot.
L-am găsit instalat într-un apartament modern din Londra şi l-am acuzat (iar el n-a putut nega) că alesese acea clădire numai datorită aspectului ei geometric şi al proporţiilor sale.
— Da, prietene, dar nu ţi se pare că această simetrie e extrem de plăcută? mi-a replicat Poirot.
I-am răspuns că, în opinia mea, exagerează cu pătratele, după care, făcând aluzie la o glumă veche, l-am întrebat dacă în această construcţie ultramodernă găinile erau dresate să facă ouă pătrate.
Poirot a râs din toată inima.
— Cum de ţi-ai amintit gluma asta? Ei bine, nu! Ştiinţa n-a reuşit încă să educe găinile în aşa fel încât să satisfacă gusturile epocii moderne; încă mai fac ouă de diferite dimensiuni şi culori!
Mi-am cercetat prietenul cu multă afecţiune. Se ţinea extrem de bine şi părea că nu îmbătrânise decât cu o zi faţă de ultima oară când ne văzuserăm.
— Eşti în formă, Poirot, i-am zis. N-ai îmbătrânit deloc. De fapt, dacă aşa ceva e posibil, aş putea spune că ai mai puţine fire albe decât la ultima noastră întâlnire.
Poirot mă privi zâmbind.
— Şi de ce n-ar fi posibil? E chiar adevărat.
— Vrei să spui că părul tău devine din grizonat negru şi nu invers?
— Exact!
— Dar, din punct de vedere ştiinţific, e imposibil!
— Ba nu.
— Totuşi, e foarte ciudat. E împotriva firii.
— Ca de obicei, Hastings, ai o minte frumoasă şi inocentă. Şi văd că anii n-au schimbat acest lucru. Tu observi un fapt şi îi oferi soluţia în acelaşi timp, fără să-ţi dai seama de ceea ce faci!
L-am privit descumpănit.
Fără a spune un cuvânt, merse în dormitor, de unde se întoarse cu o sticlă pe care mi-o înmână.
Am luat-o, neînţelegând mare lucru. Pe sticlă scria:
Revivit – Pentru a reda părului nuanţa lui naturală.
Revivit nu este o vopsea de păr. Disponibilă în
cinci nuanţe: cenuşiu, castaniu, roşcat, şaten-închis, negru.
— Poirot, am strigat eu, ţi-ai vopsit părul!
— În sfârşit te-ai prins!
— Deci asta e cauza pentru care părul tău pare mult mai negru decât ultima oară când ne-am văzut.
— Exact!
— O, Doamne, am exclamat eu revenindu-mi din şoc. Probabil că data viitoare când mă voi întoarce acasă te voi găsi purtând mustaţă falsă, sau faci şi asta deja?
Poirot sări ca ars. Mustaţa fusese întotdeauna punctul lui sensibil şi era foarte mândru de ea. Cuvintele mele îl atinseră unde-l durea mai tare.
— În nici un caz, mon ami! Mă rog Domnului ca ziua aceea să fie cât mai îndepărtată. Mustaţă falsă! Quelle horreur!
Şi ca să mă asigure de autenticitatea indiscutabilă a mustăţii sale, o răsuci cu putere.
— Şi e încă şi foarte stufoasă, după câte observ, am remarcat eu.
— N’est ce pas? în toată Londra nu există mustaţă mai grozavă ca a mea.
„Şi nici o meserie ca a ta”, am adăugat eu în gând, dar n-aş fi îndrăznit să-l rănesc pe Poirot spunând asta cu voce tare. În schimb, l-am întrebat dacă mai profesa din când în când.
— Ştiu că te-ai retras acum ceva timp...
— C’est vrai. M-am retras să pot cultiva dovlecei! Dar exact atunci s-a petrecut o crimă, aşa că am trimis dovleceii la dracu’. Iar de atunci – şi ştiu foarte bine ce vei crede despre asta – sunt ca o primadonă care îşi tot repetă spectacolul de adio la nesfârşit!
Am izbucnit în râs.
— Cam aşa s-au petrecut lucrurile. De fiecare dată ziceam: e ultima oară. Dar imediat, se ivea ceva! Şi trebuie să recunosc, prietene, că n-am nici cea mai mică dorinţă să mă retrag. Dacă micile celule cenuşii nu sunt puse la treabă, ruginesc.
— Înţeleg. Le pui la treabă, cu cumpătare.
— Exact. Îmi permit să aleg. Lui Hercule Poirot nu-i revine decât crema crimelor.
— Şi a fost destulă cremă în ultima vreme?
— Pas mal. Cu puţin timp în urmă am scăpat ca prin urechile acului.
— De un eşec?
Poirot păru şocat.
— Nu, nu. Numai că, eu, eu, Hercule Poirot am fost la un pas să fiu doborât.
Am fluierat surprins.
— O crimă îndrăzneaţă!
— Nu atât îndrăzneaţă, cât neglijentă, preciză Poirot. Ăsta e cuvântul, neglijentă. Dar să trecem peste asta. Hastings, să ştii că, într-un fel, te consider mascota mea.
— Chiar aşa? În ce sens?
Poirot nu-mi răspunse direct, dar continuă:
— De îndată ce am auzit că soseşti mi-am spus: se va ivi ceva. Cred că noi doi vom avea ocazia să vânăm ceva, ca în vremurile bune. Iar dacă am dreptate, sigur nu va fi vorba de ceva obişnuit. Poirot începu să-şi agite mâinile încântat: Va fi ceva recherche, delicat, fine...
Rosti ultimul cuvânt savurându-l din plin.
— Pe legea mea, Poirot! Oricine te-ar auzi, ar crede că tocmai comanzi cina la Ritz.
— Ce, o crimă nu poate fi comandată? Ba da! Însă eu cred în soartă, în destin, dacă vrei. Iar destinul tău este să-mi stai alături şi să mă împiedici să comit o greşeală de neiertat.
— Ce înţelegi prin greşeală de neiertat?
— Să scap din vedere ceva evident.
M-am gândit la răspunsul lui, fără să-i înţeleg însă rostul.
— Deci, am întrebat eu zâmbind, supercrima asta a avut deja loc?
— Pas encore. Cel puţin... adică...
[1] Order of British Empire.
