Capitolul I

Era rândul domnişoarei Somers să facă ceaiul.

Domnişoara Somers era cea mai nouă şi cea mai ineficientă dintre dactilografe. Nu mai era tânără şi avea o faţă blând îngrijorată, ca de oaie. Ibricul nu dăduse în clocot când domnişoara Somers turnă apa peste ceai, dar domnişoara Somers niciodată nu ştia bine când apa e fiartă sau nu, şi ăsta era unul din multele necazuri care o chinuiau în viaţă.

Turnă ceaiul în ceşti, punând pe fiecare farfurioară câte doi biscuiţi moi şi dulci.

Domnişoara Griffith, eficienta dactilografă şefă, o femeie milităroasă cu părul cărunt care era în serviciu la Consolidated Investment Trust de şaisprezece ani, spuse tăios: “Iar n‑a fiert apa, Somers!” iar chipul blajin şi necăjit al domnişoarei Somers se făcu roz şi spuse: “Vai, chiar am crezut că e fiartă de data asta”.

Domnişoara Griffith gândi: “O s‑o ţinem o lună, probabil, cât avem atâta de lucru… Dar zău! Ce încurcătură a făcut idioata cu scrisoarea aia către Eastern Developments – o treabă absolut simplă de altfel, şi întotdeauna e atât de proastă când e vorba de ceai! Dacă n‑ar fi atât de greu să pui mâna pe o dactilografă inteligentă… şi nici capacul cutiei cu biscuiţi n‑a fost închis cum se cuvine data trecută. Zău…”

La fel ca atât de multe cugetări indignate ale domnişoarei Griffith, fraza rămase neterminată.

În acea clipă, domnişoara Grosvenor intră să prepare sacrul ceai al domnului Fortescue. Domnul Fortescue bea un ceai diferit, dintr‑un serviciu de porţelan diferit, şi avea biscuiţi diferiţi. Doar ibricul şi apa de la robinetul din vestiar erau aceleaşi. Dar de data asta, fiind ceaiul domnului Fortescue, apa fierse. Avu domnişoara Grosvenor grijă de asta.

Domnişoara Grosvenor era o blondă incredibil de fermecătoare. Purta un costumaş negru, scump, iar picioarele ei frumoase erau încorsetate în cei mai buni şi mai scumpi ciorapi de nylon de pe piaţa neagră.

Trecu din nou plutind prin camera dactilografelor, fără să învrednicească pe cineva cu o vorbă sau o privire, de parcă dactilografele n‑ar fi fost decât nişte gândaci de bucătărie.

Domnişoara Grosvenor era secretara particulară şi specială a domnului Fortescue şi gurile rele dădeau de înţeles că era ceva mai mult, ceea ce de fapt nu era adevărat.

Domnul Fortescue se căsătorise de curând a doua oară cu o soţie atât fermecătoare cât şi costisitoare, şi pe deplin capabilă să‑i capteze întreaga atenţie. Domnişoara Grosvenor era pentru domnul Fortscue doar o parte necesară decorului biroului său, care era şi el foarte luxos şi foarte costisitor.

Domnişoara Grosvenor pluti înapoi cu tava ţinută ca într‑un ritual de jertfă. Trecu prin biroul interior, apoi prin camera de aşteptare unde erau admişi clienţii mai importanţi, şi, în cele din urmă, cu o bătaie uşoară în uşă, intră în sanctuar, biroul domnului Fortescue.

Acesta era o cameră spaţioasă, cu un parchet strălucitor presărat cu carpete scumpe, orientale. Pereţii erau lambrisaţi cu panouri din lemn de culoare deschisă, iar de jur împrejur se aflau scaune enorme, cu tapiţerie din piele de bou deschisă la culoare. În spatele unui imens birou de paltin, centrul şi focarul încăperii, stătea domnul Fortescue în persoană.

Domnul Fortescue era mai puţin impresionant decât ar fi trebuit să fie pentru a se potrivi cu decorul, dar îşi dădea silinţa. Era un bărbat masiv, flasc, cu o chelie strălucitoare. Îi plăcea să pozeze purtând costume din tweed ţărănesc, cu o croială largă. Se încrunta la nişte hârtii de pe birou când domnişoara Grosvenor pluti spre el cu graţia unei lebede. Punând tava pe birou la îndemâna lui, murmură cu un glas jos şi impersonal “Ceaiul dumneavoastră, domnule Fortescue”, şi se retrase.

Contribuţia domnului Fortescue la ritual fu un mormăit.

Aşezată din nou la biroul ei, domnişoara Grosvenor îşi continuă treburile. Făcu două apeluri telefonice, corectă câteva scrisori la maşină, ce aşteptau doar a fi semnate de domnul Fortescue, şi răspunse unei solicitări telefonice.

— Mă tem că deocamdată e imposibil, spuse pe un ton superior. Domnul Fortescue e în şedinţă.

Puse receptorul în furcă şi se uită la ceas. Era unsprezece şi zece.

Şi chiar atunci, prin uşa capitonată a biroului domnului Fortescue străbătu un sunet neobişnuit. Deşi înăbuşit, putea fi recunoscut perfect – era un strigăt sugrumat, agonic. În aceeaşi clipă, soneria de pe biroul domnişoarei Grosvenor sună furibund. Domnişoara Grosvenor rămase o clipă înlemnită, apoi se ridică nesigură. În faţa ineditului, detaşarea ei studiată se clătină. Totuşi, se îndreptă spre uşa domnului Fortescue în felul ei statuar, bătu şi intră.

Ceea ce văzu îi nărui şi mai mult poza. În spatele biroului, patronul ei era încovoiat de durere. Mişcările lui convulsive erau alarmante.

Domnişoara Grosvenor spuse: “Vai, domnule Fortescue, vă e rău?” şi în acelaşi moment fu conştientă de idioţenia întrebării. Nu încăpea nici o îndoială că domnului Fortescue îi era foarte rău. Chiar în timp ce se apropia de el, corpul lui era străbătut de convulsii spasmodice.

Cuvintele ieşiră în icnete întretăiate.

— Ceai… ce dracu… ai pus în ceai… ajutor… repede… un doctor…

Domnişoara Grosvenor zbură din cameră. Nu mai era blonda trufaşă – era o femeie cuprinsă de spaimă care îşi pierduse capul.

Intră în fugă în biroul dactilografelor strigând:

— Domnul Fortescue are o criză… moare… trebuie să aducem un doctor… arată groaznic… sunt sigură că e pe moarte…

Reacţiile fură imediate şi foarte variate.

Domnişoara Bell, cea mai tânără dintre dactilografe, spuse:

— Dacă e epilepsie, ar trebui să‑i băgăm un dop în gură. Cine are un dop?

Nimeni nu avea un dop.

Domnişoara Somers spuse:

— La vârsta lui probabil că e apoplexie.

Domnişoara Griffith spuse:

— Trebuie adus un doctor… imediat.

Dar obişnuita ei eficienţă era stânjenită de faptul că niciodată în cei şaisprezece ani de serviciu ai ei nu fusese nevoie să fie chemat un doctor la firmă. Exista doctorul ei, desigur, dar el era în Streatham Hill. De unde să ia un doctor de pe aproape?

Nimeni nu ştia. Domnişoara Bell luă cartea de telefon şi începu să caute doctori la litera D. Dar nu era un îndrumar pe profesii şi doctorii nu erau automat înşiruiţi ca taxiurile. Cineva sugeră un spital… dar care spital? “Trebuie să fie spitalul corespunzător, altfel nu vin”, insistă domnişoara Somers. “Din cauza Ministerului Sănătăţii, vreu să spun. Trebuie să fie în zonă”.

Cineva propuse 999 dar domnişoara Griffith fu şocată şi spuse că asta ar însemna poliţia, or nici vorbă de aşa ceva. Ca cetăţene ale unei ţări care se bucura de serviciul medical pentru toată lumea, aceste femei cât de cât inteligente dovedeau o incredibilă ignoranţă faţă de procedura corectă. Domnişoara Bell începu să caute ambulanţe la litera A. Domnişoara Griffith spuse: “Ar fi doctorul lui… trebuie să aibă un doctor”. Cineva alergă după agenda personală a domnului Fortescue. Domnişoara Griffith îi ordonă băiatului de serviciu să iasă şi să găsească un doctor… cum o ştii, de unde o ştii. În agenda particulară, domnişoara Griffith găsi un doctor sir Edwin Sandeman cu adresa în Harley Street. Prăbuşită într‑un scaun, domnişoara Grosvenor se văită cu un glas mult mai puţin preţios ca de obicei:

— Am făcut ceaiul exact ca de obicei… zău… n‑avea cum să aibă ceva.

— Să aibă ceva? Domnişoara Griffith se opri cu mâna pe discul telefonului. De ce spui asta?

— El a spus‑o… domnul Fortescue… a spus că de la ceai…

Mâna domnişoarei Griffith ezită între serviciul de ambulanţă Welbeck şi 999. Domnişoara Bell, tânără şi săritoare, spuse:

— Ar trebui să‑i dăm nişte muştar cu apă… acum. E prin birou un pic de muştar?

În birou nu era deloc muştar.

La scurt timp după aceea, dr. Isaacs din Berthnal Green şi sir Edwin Sandeman se întâlneau în lift, exact când două ambulanţe diferite trăgeau în faţa clădirii. Telefonul şi băiatul de serviciu îşi făcuseră treaba.