Trăiau cândva, la poalele unui munte, un moşneag cu baba lui. Amândoi aveau inima bună, milostivă.
Odată, într-o seară de iarnă cu nămeţi mari, moşul st- duse în pădure, după lemne :
- Tu, nevastă, ram î i aici de păzeşte casa şi aşteap-tă-mă cu cina.
Taie bătrânul o grămadă măricică de lemne, o luă :"n spinare şi începu să coboare muntele, Deodată auzi în apropiere un ţipăt jalnic. Se uită el şi văzu un cocor căzut î.i capcană. Se zbătea biata pasăre şi se tânguia de parcă ,;r fi cerut ajutor.
- O, sărmană vietate ! Ai puţină răbdare, te ajut îndată...
Unchiaşul slobozi pasărea din laţ. Cocorul întinse firipiie şi porai în zbor. Zbura şi ţipa de bucurie.
Se lăsase întunericul şi bătrânii tocmai se aşezaseră sa cineze, când cineva bătu la uşa lor.
- Cine-o fi la ceasul acesta ?
Moşul crăpă uşa şi ce să vadă ? în prag stătea o fată -frumoasă, cu fulgi de zăpadă aninaţi în plete.
- M-am rătăcit prin munţi, spuse ea. Viscoleşte amarnic şi potecile nu se mai văd.
- Hai înăuntru, o pofti moşul. Rărnâi la îioi, suntem bucuroşi de oaspeţi.
- Arară e un ger cumplit, se vede că ai îngheţat de tot. Vino de te încălzeşte la foc, spuse baba.
Fata intră în bordei şi se aşeză lângă vatră. După o vreme spuse :
- Uite că m-am şi încălzit. Bunicuţe, nu vrei să te frec pe spinare şi pe mâini, să-ţi alung oboseala din mădulare ?
- îţi mulţumesc, fata mea. eşti tare bună. Cum te cheamă ?
- Pe mine mă cheamă O-Ţuru.
- O-Ţuru... Asta înseamnă fata-cocor ! Frumos nume, se bucură bătrâna.
Purtarea plăcută şi blajină a fetei le merse la inimă bătrânilor. Le părea tare rău să se despartă de ea. A doua zi în zori, O-Ţuru se pregătea să plece mai departe, dar bătrânii o rugară :
- Noi suntem singuri, n-avem copii. Rămâi la noi pentru totdeauna.
- Rămân bucuroasă, căci şi eu sunt singură pe lume, răspunse fata. Iar drept răsplată a mărinimiei voastre. o să ţes pentru voi o pânză frumoasă. Un singur lucru vă rog : nu cumva să vă uitaţi în odaia unde am să lucrez eu.
Fata se apucă de treabă. Din odaia vecină se auzea mereu ţăcănitul războiului : kiri-kara, ton-ton-ton...
A treia zi, O-Ţuru le înfăţişă bătrânilor un sul de ţesătură nemaivăzut de subţire şi frumoasă,
- Ce minunăţie ! strigă bătrâna pipăind ţesătura. Nu-ţi vine să-ţi mai iei ochii de la ea !
Insă moşul se uită la fată şi se nelinişti :
- Mi se pare mie, O-Ţuru, că ai cam slăbit. Uite cum ţi s-au supt obrajii.,.
Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe-acolo neguţătorul Gonta, care umbla prin sate şi cumpăra pânză ţesută în casă :
- Ei, mătuşico, n-ai ceva pânză de vânzare ?
- Ba ai venit chiar la timp, neguţătorule, răspunse bătrâna. Ia priveşte ! A ţesut-o fata noastră, O-Ţuru.
Şi desfăcu în faţa lui Gonta, cât era de lungă, trâmba de ţesătură moale şi mătăsoasă.
- O, ce minunăţie, ce mândreţe ! Fata ta e mare meşteră !
Gonta băgă mâna în pungă şi scoase cu mărinimie o grămăjoară de bani, punându-i pe masă.
- Galbeni ! Zece galbeni ! strigă uimită bătrâna. Pentru prima oară în viaţa lor vedeau aur. O, cât de puternic strălucea la soare! Şi cât era de galben, mai galben decât florile de răpită !
- îţi mulţumim, fată-cocor, îţi mulţumim din toată inima, spuseră. De-acum vom trăi şi noi mai omeneşte.
Veni primăvara. Soarele începu să încălzească. Zăpezile se topiră, în fiecare zi. copiii din sat se adunau la casa băirânilor.
- Surioară-cocor, vino cu noi ! De-a ce o să ne jucăm
- Astăzi, spunea fata, vom colinda pe poteci «de r.rrunie. prin împărăţia zânelor înălţimilor.
Doi dintre copii ridicau braţele, închipuind nişte punţi, iar fata-cocor cânta cu glas limpede şi răsunător :
„Mergem voioşi prin împărăţia zânelor, ji-când o cărare şerpuită..."
Copiii treceau într-un şir vesel pe sub punţile acelea mituite, strigând către bătrâni :
- Bunicule, bunico, veniţi şi voi să ne jucăm !
- Ha-ha-ha ! Nu ne mai trageţi aşa de mâini !
Tare le mai plăcea copiilor să se joace cu fata-cocor ! Dar iată că într-o zi se arătă iarăşi neguţătorul Gonta : - Bună ziua, unchiaşule ! Nu cumva mai aveţi vreo
bucată de pânză ca aceea ? Vindeţi-mi-o mie, vă plătesc
oricât.
- Nu ! Şi nici să nu ne mai ceri. Fata noastră, O-Ţuru, n-arc voie să ţeasă, Lucrul o istoveşte.
Dar Gonta puse cu de-a sila o pungă de galbeni în palma moşneagului :
- Ţine ! Altădată am să-ţi plătesc şi mai mult. Dar dacă nu te învoieşti, o să-ţi pară rău. Nu mai cumpăr niciodată pânză de la baba ta, aşa să ştii ! îl ameninţă Gonta la plecare.
- Mare năpastă ! Ce-o să ne facem acum ? începură să se căineze moşul şi baba.
O-Ţuru auzi de dincolo văicăreala lor :
- Bunicule, bunico, nu vă mai frământaţi atâta, nu fiţi îngrijoraţi. O să ţes altă bucată de pânză. Dar va fi pentru ultima oară. Atâta vă cer : să nu vă uitaţi în odaia unde voi lucra eu.
Fata merse în odaia alăturată şi în curând se auziră de-aoolo bătăile războiului : kiri-kara, ton-ton-ton ! kiri-kara, ton-ton-ton !
O zi, două, ti'ei, răsună întruna ţăcănitul războiului.'
- O-Ţuru, ajunge, sfârşeşte odată ! strigau bătrânii plini de îngrijorare, temându-se să nu-şi căşuneze vreun rău. '
Când, iaca, se auzi şi glasul lui Gonta :
- Ei, cum merge, e gata pânză ? Vreau s-o văd !
- Nu putem încă să ţi-o arătăm. O-Ţuru nu ne dă voie să intrăm la ea.
- Ce născocire mai e şi asta ? Las' că intru eu fără să-i cer voie !
Gonta deschise larg uşa şi îngână speriat :
- O, dar acolo e un cocor... un co-co-cor... Intr-adevăr, la războiul ide ţesut se afla un cocor, cu
aripile desfăcute, îşi smulgea cu ciocul cele mai fine firicele de puf de pe trup şi teşea pânză cu ele : kiri-kara, ton-ton-ton... kiri-kara, ton-ton-ton...
A doua zi dimineaţa, copiii veniră s-o cheme pe O-Ţuru:
- O-Ţuru, vino cu noi ! A nins din belşug, ia te uită...' Vino să ne jucăm cu bulgări de zăpadă !
80
Dar în odaia de lucru totul era tăcut şi liniştit.
Bătrânii se speriară. Deschiseră uşa, să vadă ce se mtâmplă : înăuntru, nimeni, întinsă pe război se afla o frumuseţe de pânză, cu înflorituri măiestre, iar pe jos văzură împrăştiate o mulţime de pene de cocor.
Către seară, copiii începură să facă larmă în curte :
- Bunicule, bunico, veniţi mai repede !
Bătrânii dădură fuga, şi ce să vadă ? Pe cer se rotea un cocor. Era acelaşi cocor de odinioară. Ţipa jalnic, în-vârtindu-se deasupra casei. Zbura cu greutate, aproape toate penele îi erau smulse.
- O-Ţuru, fata noastră dragă ! o strigară bătrânii, cu ochii scăldaţi în lacrimi.
Înţeleseră că acesta era cocorul căruia, moşneagul îi mântuise viaţa cândva şi care se prefăcuse apoi în fată. Dar iată că nu ştiuseră s-o păstreze şi s-o ocrotească până la capăt...
- O-Ţuru, întoarce-te la noi ! o chemară îndureraţi. Dar totul fu în zadar. Cocorul ţipă cu adâncă jale, ca
şi cum şi-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna. Şi pieri în zarea întunecată.