1
___________________________________________
Era o noapte vijelioasă. Vântul biciuia cu furie stropii de ploaie, amestecaţi cu fulgi de zăpadă. Nici un om cu mintea întreagă nu s-ar fi încumetat să iasă pe Putney Common. Un vânt îngheţat te pătrundea până la piele şi întrucât se întunecase, Larry Graeme trebui să se folosească de lanterna de buzunar pentru a nu se împiedica de bordura trotuarului, la trecerea străzii, deşi felinarele îşi răsfrângeau lumina lor obişnuită.
Se simţea bine în mantaua şi galoşii lui de cauciuc, iar umbrela respectabilă pe care o purta, îi era mai degrabă un obstacol, decât o pavăză.
Aruncându-şi privirea pe cadranul ceasului brăţară, văzu că lipseau doar câteva minute până la ora fixată şi „Marele necunoscut” era punctual. Mojic, dar punctual, Larry intrase mai de mult în legături de afaceri cu „Marele Necunoscut”, cu toate că mereu se jurase că se va lipsi de o asemenea tovărăşie. Omul nostru ridica preţurile, însă dacă lui i se vindeau lucrurile, riscul de a fi prins, era egal cu zero. De data aceasta însă, Larry hotărî să i se plătească aşa cum va cere, fără nici un „dacă” ori „însă” . Mă rog, diamantele doamnei Rissik îşi aveau preţul lor cunoscut şi stabilit. Toate coloanele ziarelor erau pline numai de „îndrăzneţul furt”, iar întreprinderile de asigurări publicaseră valoarea fiecărei bijuterii. Nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială asupra câştigului, pe care fiecare piatră-l va aduce. Tocmai pentru acest motiv precumpănitor, Larry strecură la mica publicitate anunţul ticluit, ca de obicei — discret, misterios.
„În cartierul Putney Common (în direcţia Wimbledon) s-a pierdut joi seara, Ia 10 şi 30, o gentuţă galbenă. Conţinutul: cinci scrisori de valoare numai pentru posesor”
„Gentuţa galbenă cu cinci scrisori” slujea drept aviz „Marelui Necunoscut” şi însemna că i se oferă bijuterii de mare valoare.
„O gentuţa cafenie” însemna blănuri. „O gentuţă albă” prevenea pe respectivul, că ofertantul are bancnote false de pus în circulaţie. „Cele cinci scrisori” semnalau valoarea mărfii, printr-un număr cu cinci cifre.
Şi era joi, ora 10 şi 30 seara. Larry aştepta în strada Richmond. Ceasul de la biserica apropiată bătea exact ora fixată. „Punctual”, mormăi el pentru sine, când zări la capătul străzii, ţâşnind două luminiţe umbrite, al căror reflex se mărea prin apropiere. Deodată, luminile se revărsară cu toată puterea lor asupra omului din colţul străzii.
Limuzina îşi domoli mersul. Maşina cu capota leoarcă de ploaie stopă în dreptul lui Graeme; din bezna cupeului se auzi o voce cam aspră:
— Ei bine?
— Bună seara, şefule.
Larry se trudea să recunoască mutra vorbitorului. Îşi dădea perfect seama că ar fi fost absolut de prisos să se folosească de lanternă, căci „Marele Necunoscut” îşi pusese desigur masca. Dar…
Mâna ce se sprijinea de clanţa portierei nu era înmănuşată, iar unghia celui de-al treilea deget era crăpată şi în dreptul primei articulaţii se putea distinge o dublă crestătură, de-a curmezişul. Mâna se retrase rapid, ca şi când celălalt ar fi surprins ochiul cercetător.
— Aş avea o afacere… ocazie minunată. Ai citit ziarele?
— N-o fi vorba de briliantele Rissik?
— Întocmai despre ele. Fac treizecişidouă de mii de lire sterline… ceea ce face una cu alta una sută treizecişidouă mii de dolari… marfa uşor de plasat. Femeia asta, Rissik, şi-a vârât banii în pietre preţioase dar nu în giuvaeruri franţuzeşti, orbitoare, ce-i drept, însă fără nici o valoare. Eu pretind numai cinci mii…
— O mie două sute — auzi Larry glasul din interiorul maşinii. Notează că dau cu două sute peste cât socotisem.
Larry răsuflă din greu.
— Oferta mea e raţională, urmă el.
— Ai obiectele la d-ta?
— Nu, nu le am la mine.
După modul în care îi răspunse Larry, omul nostru îşi dădu seama că acesta îl minţea.
Şi nici nu le voi aduce dacă nu ne vom înţelege negustoreşte. Un bijutier evreu din Maida-Vaile mi-a oferit trei mii şi fără îndoială ca va depăşi cu mult acest preţ. Oricum, te prefer pe dumneata… riscul e mai mic. D-ta mă înţelegi ce vreau să zic.
— Îţi dau o mie cinci sute… ăsta e ultimul preţ — replică omul din maşină. Uite, am banii la mine şi dacă eşti deştept, acceptă.
Larry clătină din cap.
— Te reţin zadarnic, adaugă el politicos.
— Deci nu vrei să faci afacerea?
— Ne pierdem vremea de prisos — observă Larry. Nici nu-şi terminase bine replica, şi limuzina se şi puse în mişcare, dispărând în obscuritatea nopţii furtunoase, fără ca Larry să fi putut zări măcar numărul. Larry îşi aprinse mucul de ţigară, îndreptându-se apoi către mica maşină ce o lăsase la colţul străzii.
— Nici vorbă că Shylock se răsuceşte în groapa lui în noaptea asta, fu singurul comentariu al lui Larry.
Nici nu se împlinise o săptămână, când Larry ieşind din restaurantul „Fiesole”, o apucă pe strada Oxford. Oricine l-ar fi văzut nu l-ar fi luat drept altceva decât un cetăţean onorabil, distins, între două vârste, căruia îi place confortul vieţii şi apreciază o mâncare bună. Floarea ce-o purta la butoniera pardesiului, părea că vesteşte mulţumirea sa sufletească.
De altfel avea toate motivele să se simtă satisfăcut, deoarece vânduse cu un preţ bun bijuteriile d-nei van Rissik şi nimeni din imensul cuprins al Londrei nu avea habar de fapta pe care o săvârşise, fiindcă lucra singur, fără parteneri.
Stând pe trotuar în aşteptarea unei maşini, fu luat de braţ de un bărbat înalt, voinic, bine legat, plin de familiaritate.
— Bună ziua, Larry!
Scrumul ţigării acestuia căzu pe trotuar, fără nici un motiv anume. Era singura dovadă a tulburării fumătorului.
— Bună ziua, domnule inspector! zise el surâzând amabil. Sunt bucuros să te reîntâlnesc.
O privire circulară relevă lui Larry prezenţa altor trei colegi ai inspectorului de poliţie Elford, aşa că acceptă destinul cu o filozofică resemnare şi se urcă liniştit în maşina poliţiei, împreună cu detectivii siguranţei. Tot timpul drumului continuă să fumeze şi să pălăvrăgească imperturbabil, până ce maşina coti pe îngustul drum al Scotland Yardului, oprindu-se în faţa autorităţii poliţieneşti Common Row.
Formalităţile preliminare fură de scurtă durată. Graeme ascultă în tăcere şi un zâmbet îi lumină faţa întunecată, la auzul reclamaţiei contra sa. Apoi zise:
— Locuiesc în Claybury Mansion, nr.98. Ar fi foarte drăguţ din partea dvs. dacă mi-aţi aduce un rând de haine de acasă. N-aş dori să apar în faţa judecătorului de instrucţie ca un „oberchelner”. Domnule inspector, n-ar fi oare cu putinţa să vorbesc cu Barraball? Am auzit că-i un om straşnic şi aş vrea cu dragă inimă să-l fac pe unul sau pe altul să-l simtă puţin.
Elford era de părere că nu prea sunt sorţi de izbândă să dea ochii cu misteriosul şef de poliţie Barraball, dar când uşa de oţel se închise în urma lui Larry, Elford se repezi peste drum, la oficiul central de siguranţă şi-l găsi pe inspectorul general Barraball, instalat comod în fotoliul său, fumându-şi tacticos pipa. Tocmai era ocupat cu nişte documente secrete trimise de la registratura Siguranţei. Am pus mâna pe Larry, d-le Barraball, exclamă radios Elford. Doreşte stăruitor să vă vorbească, totuşi l-am făcut atent că va fi tare greu, dacă nu chiar imposibil. Însă dvs. ştiţi cum sunt aceşti indivizi.
Inspectorul şef se întinse pe speteaza fotoliului, încruntându-se.
— Cum?! A întrebat de mine? Pare că devin tot mai cunoscut, spuse dânsul cam dojenitor.
Se vorbea în Scotland Yard că Barraball, care trimisese la bara justiţiei mulţi oameni, care nici nu se aşteptau, nu apăruse nici o dată ca martor şi că rămăsese o enigmă chiar şi pentru ziariştii, care se ocupau în special de furturi şi crime. Aceştia îl ştiau doar după nume.
De opt ani funcţiona în aceeaşi încăpere lunguiaţă de la etajul al treilea, înfundat în acte şi dosare, pe care le cerceta şi migălea în cele mai mici amănunte, pe care altul nici nu le băga măcar în scamă. Datorită perseverenţei şi perspicacităţii sale, demasca dibăcia celor mai prudenţi criminali. Descoperise sistemul după care opera olandezul Goom, asasin şi bigam în acelaşi timp. Totuşi, niciodată nu-l zărise pe acesta. Un scurt anunţ publicitar într-un ziar din Londra, coroborat cu un articolaş dintr-o revistă necunoscută germană, îi fusese de ajuns ca să trimită la puşcărie pe viaţă pe fraţii Laned, cu toate că erau cei mai abili şi rafinaţi excroci din câţi există pe glob.
