„Scrisorile” lui Ion Ghica sunt o excelentă mărturie a ce-am fost în secolul al XIX-lea. Descendent al unei familii nobiliare care a dat nouă domnitori, cu studii de litere la Sorbona şi inginerie la Ecole Royale des Mines, francmason şi revoluţionar, agent secret şi bei de Samos, omul a fost unul din părinţii fondatori ai României moderne.
Memoriile sale se citesc cu sufletul la gură dar, fără îndoială, şi mai interesante sînt „Scrisorile către Vasile Alecsandri”, o frescă a Principatelor între anii 1821 şi 1859. Elegante în formă şi uimitoare în conţinut, epistolele arată cît de departe erau aceste ţărişoare de moravurile, valorile şi instituţiile europene, cît de greu le-a fost paşoptiştilor să facă reforme şi cît de mare a fost rezistenţa socială.
Pe la începutul secolului al XIX-lea, după războaiele napoleoniene, Congresul de la Viena redesenează harta Europei. Spaniolii, portughezii şi Sfîntul Imperiu Roman se prăbuşesc, în timp ce se ridică Imperiul Britanic şi cel German. Franţa devine cuibul mişcărilor revoluţionare. Inventarea motorului cu abur creşte productivitatea muncii atît în industrie, ceea ce favorizează comerţul, cît şi în agricultură, ceea ce aduce un spor de hrană. În consecinţă, populaţia continentului se dublează – de la 200 la 400 de milioane. Noi descoperiri în medicină şi biologie (Pasteur, Darwin) prelungesc durata medie de viaţă şi slăbesc influenţa bisericii în societate. La noi, în Balcani, contrastul este izbitor. Să-i dăm cuvîntul lui Ghica, pentru cîteva amintiri din vremea lui Caragea.
„... pe la sfîrşitul lui octombrie, Caragea a putut ieşi din Constantinopol şi, în ziua de Sf. Spiridon al anului 1812, el şi-a făcut intrarea în Bucureşti cu alai domnesc, călare pe tabla-başa, în sunetul clopotelor, al surlelor şi tobelor. După ce a descălecat în Sfîntul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului (azi Calea Şerban Vodă), s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul a mari calamităţi pentru ţară! Chiar în noaptea instalării sale, palatul domnesc de la Mihai-vodă din Dealul Spirei a ars pînă în temelie şi Curtea Domnească a devenit Curtea Arsă pînă astăzi;iar a doua zi, la 13 decembrie, s-a ivit ciuma între oamenii curţii veniţi cu vodă de la Ţarigrad”.
“A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.
Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mânile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, şaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor.
Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile!… Şi poate că cei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ, pe pământ ud şi îngheţat. Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor!…
În urma mai multor scene oribile, neomenoase şi bestiale, petrecute la ordie, unde unul din aceşti mizerabili fusese rupt cu dinţii de un tânăr care apăra cinstea soţiei sale, lovită de ciumă chiar în ziua nunţii, şi în urma revoltei ciumaţilor, care au sărit cu parul şi au omorât zece ciocli, autoritatea în sfârşit a luat măsură de a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înfiinţase câţiva vătăşei însărcinaţi de a întovărăşi pe ciocli din casă în casă, şi aceştia strigau de la poartă:„Sănătoşi copiii?“
Unul din ei, într-un raport către şeful său, zicea:„Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde!“
[...] Jafurile şi tâlhăriile oamenilor au fost nemaipomenite. Multe averi şi case mari s-au ridicat în Bucureşti după ciuma lui Caragea din banii bieţiilor bolnavi.”
surse:
http://povesteazilei.blogspot.ro/2011/02/ciuma-lui-caragea.html
http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/10/04/ciuma-lui-caragea/