CARAVANA
Odată, o caravană mare străbătea pustiul. Pe întinderile nesfârşite de nisip, străjuite doar de bolta necuprinsă a cerului, se auzeau, de undeva de departe, tălăngile cămilelor şi zurgălăii de argint ai cailor. Un nor gros de praf se învolbura înaintea caravanei, vestindu-i apropierea; când şi când, o adiere împrăştia norul şi pe sub învolburările lui îţi luau ochii armele sclipitoare şi veşmintele ce străluceau.
Aşa se ivi caravana în faţa privirii călăreţului ce se apropia de ea. Necunoscutul călărea pe un mândru cal arab, cu cioltar din piele de tigru şi căpăstrul stacojiu, împodobit cu clopoţei de argint; pe capul bidiviului flutura un frumos surguci din pene. Îmbrăcămintea arătosului călăreţ era tot atât de mândră ca şi calul său. Pe cap avea turban alb, falnic, cusut cu fir de aur, pe trup — ilic şi şalvari roşii ca para focului, iar la şold îi atârna un iatagan cu plăsele măiestrit făurite.
Turbanul tras adânc pe frunte, căutătura ochilor negri, care aruncau fulgere de sub sprâncenele stufoase, şi barba lungă ce flutura pe sub nasul coroiat îi dădeau o înfăţişare cutezătoare, aprigă.
La cincizeci de paşi de pâlcul călăreţilor ce deschideau drum caravanei, el dădu pinteni calului şi în câteva clipe ajunse în dreptul acestora. Un călăreţ singuratic, cutreierând pustiul, părea ceva cu totul neobişnuit, aşa încât caraulele caravanei, temându-se de un atac, întinseră suliţele.
Văzându-se întâmpinat cu vrăjmăşie, călărețul strigă:
— Ce vreţi? Credeţi oare că un singur om e în stare să lovească o caravană?
Ruşinate, caraulele îşi lăsară suliţele jos; căpetenia lor se apropie de străin, să-i afle vrerea.
— Cine e stăpânul caravanei? întrebă călăreţul.
— Ea nu are un singur stăpân, răspunse cel întrebat. Mai mulţi neguţători au pornit de la Mecca spre ţara lor, iar noi îi călăuzim prin pustiu şi-i păzim de ticăloşii de tot soiul care ar putea să le tulbure călătoria.
— Duceţi-mă, dară, la neguţători, ceru străinul.
— Nu e cu putinţă acum, răspunse căpetenia caravanei. Noi trebuie să mergem fără oprire, iar neguţătorii vin în urmă cu cel puţin un pătrar de ceas; dar dacă vrei să ne însoţeşti până la popasul de amiază, fie-ţi voia împlinită!
Străinul nu răspunse nimic; luă ciubucul lung pe care îl ducea legat de oblânc şi începu să pufăie. Călărea lângă căpetenia caravanei şi trăgea adânc din ciubuc. Căpetenia caraulelor se frământa, întrebându-se cine o fi străinul; nu cuteza să-l întrebe de-a dreptul cum îl cheamă şi, oricât de iscusit se străduia să lege vorba: „Fumezi un tutun bun“ sau: „Frumos păşeşte calul dumitale“, primea acelaşi răspuns sec: „Da, da!“
În sfârşit ajunseră la un loc potrivit pentru popasul de amiază. Căpetenia caravanei îşi aşeză oamenii de pază şi se opri împreună cu necunoscutul, aşteptând să se apropie caravana. Treizeci de cămile, cu încărcături grele, cu călăuze înarmate trecură pe lângă ei. În urma lor veneau călare, pe nişte cai de toată frumuseţea, cei cinci neguţători, stăpânii caravanei. Mai toţi erau bărbaţi înaintaţi în vârstă, cu înfăţişare cumpănită, aşezată; numai unul singur părea mult mai tânăr decât ceilalţi, mult mai vesel şi mai vioi. Caravana se încheia cu un mare număr de cămile şi de cai de povară.
Înălţară corturile, iar cămilele şi caii îi priponiră în jurul acestora. În mijloc se afla un cort mare de mătase albastră, către care căpetenia caraulelor îl însoţi pe străin. Când dădură la o parte perdeaua de la intrarea cortului, văzură pe cei cinci neguţători stând pe perne cusute cu fir de aur; arapi forfoteau încolo şi încoace, aducând mâncăruri şi băuturi.
— Ne-ai adus un musafir? întrebă neguţătorul cel tânăr.
Dar mai înainte ca cel întrebat să apuce să răspundă, străinul grăi:
— Mă numesc Selim Baruch şi sunt din Bagdad; în drum spre Mecca am fost prins de nişte tâlhari şi acum trei zile am izbutit să fug pe ascuns. Marele profet mi-a ajutat să aud din depărtare tălăngile caravanei voastre. Aşa am ajuns aici. Îngăduiţi să merg cu voi; n-am să fiu nevrednic de ocrotirea voastră şi, odată ajunşi la Bagdad, am să vă răsplătesc cu prisosinţă bunătatea, căci sunt nepotul marelui vizir.
Drept răspuns, vorbi cel mai vârstnic dintre neguţători:
— Selim Baruch, zise el, fii binevenit la umbra noastră. Bucuroşi te ajutăm, dar, înainte de toate, aşează-te ca să mănânci şi să bei cu noi!
Selim Baruch se aşeză lângă neguţători, mâncă şi bău cu ei. După-masă, robii strânseră vasele şi aduseră narghilele şi şerbet turcesc. Neguţătorii rămaseră multă vreme tăcuţi, scoţând nori albăstrui de fum şi privindu-i cum se încolăcesc, se destramă şi apoi, încet-încet, se fac nevăzuţi. În cele din urmă, tăcerea fu curmată de tânărul neguţător:
— De trei zile, zise el, tot mergem călare sau facem popas şi mâncăm, fără să avem parte de vreo distracţie! M-a cuprins o plictiseală de moarte. Mie îmi place ca după-masă să privesc dănţuitorii sau să ascult cântece. Nu vă dă prin cap, prieteni, cum ne-am putea veseli şi noi?
Cei patru neguţători mai vârstnici pufăiau mai departe în tăcere şi păreau să cugete adânc; străinul însă răspunse:
— Dacă-mi îngăduiţi, aş propune eu ceva: să spunem cu toţii, pe rând, la fiecare popas, câte o poveste. Aşa ar trece timpul mai uşor.
— Înţeleaptă vorbă ai grăit, Selim Baruch, zise Ahmet, cel mai bătrân dintre neguţători. Să facem precum zici!
— Mă bucură că spusa mea vă e pe plac, rosti Selim, şi, ca să vedeţi că nu vă cer un lucru nelalocul lui, am să fac eu începutul.
Bucuroşi, cei cinci neguţători se apropiară, aşezându-se roată în jurul străinului. Robii umplură din nou cupele, îndesară tutun proaspăt în narghilelele stăpânilor şi aduseră jar ca să-l aprindă. Iar Selim îşi drese glasul, luă o înghiţitură de salep netezindu-şi mustăţile, începu :
— Ascultaţi, aşadar, Povestea Califului Barză !