PROLOG

Sebastian a strâns mai tare volanul micuţului MG. Tirul din spatele lui i-a atins bara, împingându-i maşina înainte şi aruncându-i plăcuţa de înmatriculare în aer. Sebastian a încercat să avanseze câţiva metri, dar nu putea merge mai repede din cauza tirului din faţă şi era strâns între cele două ca o armonică.

Câteva secunde mai târziu, au mai fost înghiontiţi o dată, când tirul din spate a lovit MG-ul şi mai tare, împingându-l la vreo doi metri de tirul din faţă. Abia când tirul din spate i-a lovit a treia oară, cuvintele lui Bruno „Eşti sigur că ne-am hotărât corect?” i-au trecut lui Sebastian prin minte. S-a uitat la prietenul lui, care pălise de frică, agăţat cu ambele mâini de bordul maşinii.

— Încearcă să ne omoare, a ţipat el. Pentru numele Domnului, Seb, fă ceva!

Sebastian s-a uitat neajutorat la circulaţia dinspre sud, dar a văzut doar un trafic constant de maşini, îndreptându-se în cealaltă direcţie.

Când tirul din faţă a început să încetinească şi-a dat seama că, dacă voiau să aibă vreo şansă de supravieţuire, trebuia să ia repede o decizie. S-a uitat la partea cealaltă a drumului, căutând disperat un loc liber printre maşini. Când tirul din spate i-a lovit a patra oară şi-a dat seama că nu avea de ales. A smucit brusc volanul spre dreapta, către acostament, direct prin faţa maşinilor. Sebastian a apăsat puternic piciorul pe acceleraţie şi s-a rugat să ajungă în siguranţa câmpiilor verzi care se întindeau în faţa lor, înainte de a-l lovi o maşină.

Un camion şi o maşină au frânat ca să evite micuţul MG care traversa drumul chiar prin faţa lor. O clipă, Sebastian s-a gândit că va reuşi, până ce a văzut copacul. Şi-a luat piciorul de pe acceleraţie şi a cârmit spre stânga, dar era prea târziu. Ultimul lucru pe care l-a auzit a fost ţipătul lui Bruno.

HARRY ŞI EMMA
1957 – 1958

1

Harry Clifton a fost trezit brusc de telefon. Era în mijlocul unui vis, dar nu a mai reuşit să şi-l amintească. Poate sunetul metalic insistent făcea parte din vis. S-a întors cu neplăcere pe partea cealaltă şi a clipit văzând micuţele limbi verzi, fosforescente, ale ceasului de lângă pat: 6:43 a.m. A zâmbit. Doar o singură persoană ar fi fost în stare să-l sune la acea oră matinală. A ridicat receptorul şi a murmurat cu o voce exagerat de somnoroasă:

— Bună dimineaţa, dragă. Nu s-a auzit nimic şi, o clipă, Harry s-a întrebat dacă nu cumva operatorul dăduse legătura în altă cameră. Era gata să lase jos receptorul când a auzit pe cineva plângând.

— Tu eşti, Emma?

— Da, a răspuns ea.

— Ce s-a întâmplat? a zis el, liniştitor.

— Sebastian a murit.

Harry nu a răspuns imediat, pentru că acum ar fi vrut să creadă că încă dormea.

— Cum se poate aşa ceva? a zis el în cele din urmă. De-abia ieri am vorbit cu el.

— A murit azi-dimineaţă, i-a răspuns Emma, incapabilă să spună mai mult de câteva cuvinte odată.

Harry s-a ridicat brusc, treaz de-a binelea.

— Într-un accident de maşină, a continuat Emma printre lacrimi.

Harry a încercat să rămână calm în timp ce o aştepta să-i spună exact ce se întâmplase.

— Mergeau împreună la Cambridge.

— Mergeau? a repetat Harry.

— Sebastian şi Bruno.

— Bruno mai trăieşte?

— Da, dar e într-un spital în Harlow şi nu sunt siguri că va trece noaptea asta.

Harry a aruncat pătura şi şi-a pus picioarele pe covor. Îi era frig şi greaţă.

— Voi lua imediat un taxi până la aeroport ca să prind primul zbor spre Londra.

— Eu mă duc direct la spital, i-a spus Emma. Nu a mai adăugat nimic altceva şi Harry s-a întrebat dacă nu cumva se întrerupsese convorbirea. Apoi a auzit-o şoptind:

— Trebuie ca cineva să identifice cadavrul.

Emma a lăsat receptorul jos, dar a mai durat o vreme până ce a avut curajul să se ridice. Până la urmă şi-a croit drum nesigură prin cameră, agăţându-se de mobile, ca un marinar pe furtună. A deschis uşa salonului şi l-a găsit pe Marsden în hol, ţinându-şi capul aplecat. Nu-l mai văzuse pe vechiul lor servitor dând vreun semn de emoţie în faţa unui membru al familiei şi cu greu a recunoscut fiinţa prăpădită care se agăţase de cămin ca să se sprijine; masca lui de calm obişnuită fusese înlocuită de cruda realitate a morţii.

— Mabel v-a pregătit bagajele pentru la noapte, doamnă, a mormăit el şi, dacă îmi permiteţi, vă conduc eu la spital.

— Mulţumesc, Marsden, eşti foarte amabil, a zis Emma în timp ce el îi deschidea uşa.

Marsden a luat-o de braţ şi au coborât treptele către maşină. I-a deschis portiera, ea s-a urcat şi s-a cufundat în tapiţeria din piele, de parcă ar fi fost o bătrână. Marsden a pornit motorul, a trecut în viteza întâi şi a început lungul drum de la Manor House la spitalul Princess Alexandra din Harlow.

Emma şi-a dat seama brusc că nu-l sunase pe fratele ei, nici pe sora ei, Grace, ca să-i anunţe ce se întâmplase. Îi va suna pe Grace şi pe Giles diseară, când era mai probabil să fie singuri. Nu era ceva ce ar fi dorit să le împărtăşească în faţa unor străini. Apoi a simţit o durere arzătoare în stomac, de parcă ar fi fost înjunghiată. Cine îi va spune lui Jessica că nu-şi va mai vedea fratele niciodată? Va mai fi ea aceeaşi fetiţă veselă care alerga în jurul lui Seb ca un căţeluş iubitor, dând din coadă cu o adoraţie de nestăpânit? Jessica nu trebuia să audă vestea din gura altcuiva, ceea ce însemna că Emma urma să revină la Manor House cât mai repede posibil.

Marsden a tras în faţa benzinăriei locale, unde se ducea de obicei vineri după-masă. Când vânzătorul de la benzinărie a zărit-o pe doamna Clifton pe bancheta din spate a Austin-ului A30 verde şi-a atins borul şepcii. Ea nu l-a observat, iar tânărul s-a întrebat ce greşise. A umplut rezervorul, apoi a ridicat capota ca să verifice nivelul uleiului. După ce a trântit capota la loc, a salutat-o iar, dar Marsden a plecat fără un cuvânt şi fără să-i dea bacşişul obişnuit de şase penny.

— Ce i-o fi apucat? a murmurat tânărul, în timp ce maşina dispărea.

De îndată ce s-au întors pe drum, Emma a încercat să-şi amintească cuvintele folosite de profesorul de la colegiul Peterhouse când îi dăduse veştile rele. „Îmi pare rău că trebuie să vă spun, doamnă Clifton, că fiul dumneavoastră a fost ucis într-un accident de maşină.” În afara acestei declaraţii seci, domnul Padget nu părea să ştie mare lucru dar, i-a explicat, el nu era decât un mesager.

Întrebările se învârteau în mintea Emmei. De ce plecase fiul ei la Cambridge cu maşina, când ea îi cumpărase un bilet de tren doar cu câteva zile înainte? Cine conducea, Sebastian sau Bruno? Merseseră prea repede? Le explodase un cauciuc? Fusese implicată o altă maşină? Atât de multe întrebări, dar ea se îndoia că cineva ştia toate răspunsurile.

La câteva minute după ce sunase profesorul, sunase şi poliţia să întrebe dacă domnul Clifton putea să vină la spitalul Princess Alexandra, în Harlow, ca să identifice cadavrul. Emma le-a explicat că soţul ei era la New York, într-un turneu de vânzare a cărţilor. Ea n-ar veni în locul lui, dacă n-ar şti că el nu va ajunge în Londra decât a doua zi.