PROLOG

OCTOMBRIE 1964

Brendan n-a bătut la uşa cabinei, ci doar a întors mânerul şi s-a strecurat înăuntru, uitându-se înapoi ca să se asigure că nu-l văzuse nimeni. Nu voia să explice de ce un tânăr de la clasa turist se afla în cabina unui nobil în vârstă la acea oră din noapte. Nu pentru că ar fi comentat cineva.

— E posibil să fim întrerupţi? a întrebat Brendan, după ce a închis uşa.

— Nu ne va deranja nimeni până la şapte dimineaţa şi atunci nu va mai fi nimic de întrerupt.

— Bine, a zis Brendan. S-a lăsat în genunchi, a descuiat cufărul mare, i-a tras capacul şi a studiat maşinăria complexă pe care o construise în mai mult de o lună. Şi-a petrecut următoarea jumătate de oră verificând dacă nu existau cabluri întrerupte, dacă fiecare cadran era în poziţia corectă şi dacă pornea cronometrul la deplasarea întrerupătorului. Nu s-a ridicat din genunchi până ce nu s-a asigurat că totul mergea perfect.

— E gata, a anunţat el. Când vrei să pornească?

— La trei dimineaţa. Şi voi avea nevoie de treizeci de minute ca să scot toate astea, a adăugat nobilul bătrâior, atingându-şi bărbia dublă, ca să am timp să ajung în cealaltă cabină.

Brendan s-a întors la cufăr şi a reglat cronometrul pentru ora trei.

— Tot ce mai ai de făcut este să întorci întrerupătorul chiar înainte să ieşi şi să verifici dacă limba mare se deplasează; după aceea mai ai treizeci de minute.

— Deci ce poate să nu meargă bine?

— Dacă sunt crinii încă în cabina doamnei Clifton, nimic. Nimeni de pe coridorul ăsta şi probabil nimeni de pe puntea de dedesubt nu poate spera să supravieţuiască. Şase pfunzi de dinamită sunt în ghiveci, sub flori, mult mai mult decât era necesar, dar aşa cel puţin putem spera să ne luăm banii.

— Ai cheia mea?

— Da, a zis Brendan. Cabina 706. Acolo vei găsi sub pernă noul tău paşaport şi biletul.

— Ar trebui să mă mai îngrijoreze ceva?

— Nu. Ai grijă doar ca minutarul să se mişte înainte să ieşi.

Doherty a zâmbit.

— Ne vedem în Belfast, atunci.

*

Harry a descuiat uşa cabinei şi s-a dat la o parte ca s-o lase pe Emma să intre prima.

Ea s-a aplecat să miroasă crinii pe care-i trimisese regina-mamă pentru a sărbători lansarea navei MV Buckingham.

— Sunt moartă de oboseală, a zis ea, întinzându-se. Nu ştiu cum reuşeşte regina-mamă să facă asta în fiecare zi.

— Asta e treaba ei şi se pricepe, dar pariez că ar muri şi ea de oboseală dacă ar încerca să fie câteva zile preşedinte la Barrington’s.

— Prefer slujba mea, totuşi, a spus Emma, scoţându-şi rochia şi atârnând-o în dulap înainte de a dispărea în baie.

Harry a citit încă o dată mesajul Maiestăţii Sale Regale, regina-mamă. O misivă foarte personală. Emma se hotărâse deja să pună vaza în biroul ei când se vor întoarce în Bristol şi s-o umple cu crini în fiecare luni dimineaţa. Harry a zâmbit. De ce nu?

Când Emma a ieşit din baie, Harry s-a dus şi el şi a închis uşa. Ea şi-a scos halatul şi s-a urcat în pat, mult prea obosită ca să citească măcar câteva pagini din Spionul care venea din frig, al unui autor nou pe care i-l recomandase Harry. A stins lumina în partea ei de pat şi a spus:

— Noapte bună, dragul meu, cu toate că ştia că el nu putea s-o audă.

Când a ieşit şi Harry din baie, ea dormea buştean. A învelit-o de parcă ar fi fost un bebeluş, a sărutat-o pe frunte şi s-a urcat în pat, amuzat de torsul ei domol. N-ar fi îndrăznit niciodată să-i dea de înţeles că sforăia.

A rămas treaz, mândru de ea. Lansarea noului transatlantic nu ar fi putut merge mai bine. S-a întors pe partea lui, gândindu-se că va adormi şi el imediat dar, cu toate că pleoapele îi erau ca de plumb şi era extenuat, nu putea adormi. Ceva nu era în ordine.

*

Alt bărbat, întors acum în siguranţa cabinei sale de la clasa turist, era şi el treaz. Cu toate că era trei dimineaţa şi îşi terminase treaba, nu încerca să doarmă. Se pregătea să-şi înceapă treaba.

Întotdeauna aceleaşi nelinişti când trebuie să aştepţi. Ai lăsat vreun indiciu care-i va duce direct la tine? Ai făcut greşeli care vor duce la eşuarea misiunii şi te vor face de râs acasă? Nu va fi în stare să se relaxeze până ce nu va ajunge în barca de salvare şi, mai mult, pe alt vas care se va îndrepta spre alt port.

Cinci minute şi paisprezece secunde…

Ştia că toţi compatrioţii lui, soldaţi ai aceleiaşi cauze, ar fi fost la fel de nervoşi ca el.

Aşteptarea era întotdeauna partea cea mai rea, ieşită de sub controlul tău, când nu mai puteai face nimic.

Patru minute şi paisprezece secunde…

Mai rea decât un meci de fotbal când ai un gol în plus, dar ştii că ceilalţi sunt mai puternici şi capabili să marcheze în ultimul moment. Îşi amintea instrucţiunile comandantului său zonal: când porneşte alarma, ai grijă să fii printre primii pe punte şi primul în barca de salvare pentru că până mâine la ora asta, vor căuta toţi un tânăr sub treizeci şi cinci de ani, cu accent irlandez, aşa că ţineţi-vă gura, băieţi.

Trei minute şi patruzeci de secunde… treizeci şi nouă…

S-a uitat la uşa cabinei şi şi-a închipuit ce s-ar putea întâmpla mai rău. Bomba nu se va declanşa, uşa se va da de perete şi o duzină de zdrahoni ai poliţiei sau chiar mai mulţi vor năvăli peste el cu bastoanele zburând în toate direcţiile fără să le pese de câte ori îl vor lovi. Dar nu auzea decât zgomotul ritmic al motoarelor pe când Buckingham îşi continua liniştită drumul pe Atlantic către New York. Un oraş în care nu va ajunge niciodată.

Două minute şi treizeci şi patru de secunde… treizeci şi trei…

A început să-şi imagineze cum va fi când se va întoarce în Falls Road. Tineri în şorturi îl vor privi cu admiraţie când va trece pe stradă, singura lor ambiţie fiind să ajungă asemeni lui când vor fi mari. Eroul care aruncase în aer Buckingham doar la câteva săptămâni după ce fusese botezat de regina-mamă. Ca să nu mai vorbim de vieţile inocente pierdute; nu există inocenţi atunci când crezi într-o cauză. De fapt, nu îi întâlnise niciodată pe pasagerii cabinelor de pe punţile superioare. Va citi totul despre ei în ziarele de mâine şi, dacă-şi va fi făcut treaba bine, nu se va pomeni numele lui.

Un minut şi douăzeci şi două de secunde… douăzeci şi una…

Acum ce n-ar mai putea merge bine? Oare dispozitivul, construit în dormitorul de la etaj de pe domeniul Dungannon se va defecta în ultimul minut? Urma să sufere oprobriul ratării?

Şaizeci de secunde…

A început să şoptească fiecare număr.

— Cincizeci şi nouă, cincizeci şi opt, cincizeci şi şapte, cincizeci şi şase…

Oare beţivul trântit în fotoliul de pe hol îl aşteptase tot timpul? Erau acum în drum spre cabina lui?

— Patruzeci şi nouă, patruzeci şi opt, patruzeci şi şapte, patruzeci şi şase…

Crinii fuseseră oare mutaţi, aruncaţi, luaţi de la locul lor? Poate doamna Clifton era alergică la polen?

— Treizeci şi nouă, treizeci şi opt, treizeci şi şapte, treizeci şi şase…

Deschiseseră oare cabina lordului şi găsiseră cufărul?

— Douăzeci şi nouă, douăzeci şi opt, douăzeci şi şapte, douăzeci şi şase…

Căutau deja prin tot vasul bărbatul care ieşise din toaleta de la clasa întâi?

— Nouăsprezece, optsprezece, şaptesprezece, şaisprezece…

Oare… s-a agăţat de marginea banchetei, a închis ochii şi a început să numere cu voce tare:

— Nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi, unu…

S-a oprit din numărat şi a deschis ochii. Nimic. Doar tăcerea stranie care însoţeşte întotdeauna eşecul. Şi-a aplecat capul şi s-a rugat unui Dumnezeu în care nu credea şi imediat s-a auzit o explozie atât de puternică încât a fost aruncat prin cabină ca o frunză în vânt. S-a ridicat în picioare şi a zâmbit când a auzit ţipetele. Se întreba doar câţi pasageri de pe puntea superioară reuşiseră să supravieţuiască.