PROLOG

Difuzorul a ţiuit.

— Toţi cei implicaţi în procesul lady Virginia Fenwick contra doamnei Emma Clifton…

— Probabil că juriul a ajuns la o decizie, a spus Trelford, punându-se deja în mişcare. S-a uitat de jur-împrejur pentru a se asigura că toţi îl urmează şi s-a lovit de cineva. Şi-a cerut scuze, dar tânărul nu s-a uitat la el. Sebastian a ţinut uşa sălii de tribunal numărul paisprezece deschisă, astfel încât eleganta sa mamă şi compania ei să-şi poată lua locurile în primul rând.

Emma era prea nervoasă ca să poată vorbi şi, temându-se de ce-i mai rău, se uita peste umăr la Harry care stătea în rândul din spatele ei, aşteptând să apară juriul.

Când a intrat doamna Justice Lane în sală, toată lumea s-a ridicat în picioare. Ea s-a înclinat înainte de a se aşeza iar în fotoliul de pe estradă. Emma şi-a îndreptat atenţia spre uşa închisă de lângă tribuna martorilor. Nu a aşteptat mult înainte ca aceasta să se deschidă şi aprodul să apară, urmat de cei doisprezece juraţi. Aceştia s-au învârtit căutându-şi locurile, călcându-se pe picioare ca nişte spectatori care au întârziat la teatru. Aprodul i-a aşteptat să se aranjeze apoi a bătut cu bastonul de trei ori în podea şi a strigat:

— Îl rog pe preşedintele juriului să se ridice.

Acesta s-a ridicat la înălţimea sa impresionantă de un metru optzeci şi şase şi a privit în sus spre judecătoare. Doamna Justice Lane s-a aplecat în faţă şi a spus:

— Aţi ajuns la un verdict cu care sunteţi toţi de acord?

Emma a crezut că i se va opri inima în timp ce aştepta răspunsul.

— Nu, doamnă judecătoare.

— Atunci aţi ajuns la un verdict cu o majoritate de cel puţin zece la doi?

— Da, doamnă judecătoare, a spus preşedintele, dar, din nefericire, în ultimul moment unul dintre noi s-a răzgândit şi ne-am blocat la nouă voturi la trei în ultima oră. Nu sunt convins că această situaţie se va schimba, aşa că, din nou, vă rog să-mi spuneţi ce-am mai putea face în continuare.

— Credeţi că puteţi atinge o majoritate de zece la doi dacă vă mai dau timp?

— Da, doamnă judecătoare, pentru că, în legătură cu o problemă, suntem toţi de acord.

— Şi care este aceasta?

— Dacă ni s-ar permite să aflăm conţinutul scrisorii maiorului Fisher către domnul Trelford scrisă înainte de a se sinucide, am putea ajunge foarte repede la un verdict.

Ochii tuturor erau fixaţi asupra judecătoarei, cu excepţia avocatului lui lady Virginia, sir Edward Makepeace, care se uita cu mare atenţie la Donald Trelford, consilierul Emmei. Acesta, fie era un jucător extraordinar de pocher, fie pur şi simplu nu dorea ca juriul să afle conţinutul scrisorii.

Trelford s-a ridicat şi a băgat mâna în buzunarul hainei, doar ca să descopere că scrisoarea nu mai era acolo. S-a uitat în colţul îndepărtat al sălii şi a văzut-o pe lady Virginia zâmbind.

I-a zâmbit şi el.

HARRY ŞI EMMA CLIFTON
1964–1965

1

Juriul s-a retras.

Judecătoarea le ceruse celor şapte bărbaţi şi cinci femei să depună un ultim efort pentru a ajunge la un verdict. Doamna Justice Lane le-a cerut să revină în sală în dimineaţa următoare. Începea să creadă că rezultatul cel mai probabil va fi declarat un caz de juriu scindat[1]. Când s-a ridicat, toţi ceilalţi din sală s-au sculat în picioare şi s-au înclinat. Judecătoarea le-a întors complimentul, dar abia când a ieşit din sală au izbucnit discuţiile.

— Dacă sunteţi atât de amabilă v-aş ruga să mă însoţiţi în apartamentul meu, doamnă Clifton, a spus Donald Trelford, astfel încât să putem discuta despre conţinutul scrisorii maiorului Fisher şi dacă ar trebui s-o facem publică.

Emma a încuviinţat.

— Aş dori ca soţul şi fratele meu să ni se alăture, dacă este posibil, pentru că ştiu că Sebastian trebuie să se întoarcă la serviciu.

— Desigur, a răspuns Trelford, care-şi strânsese hârtiile şi, fără să mai zică altceva, i-a condus afară din sala tribunalului, în jos pe scările din marmură, până la parter. Când au ieşit pe Strand, o ceată de ziarişti zgomotoşi însoţiţi de camere de luat vederi cu blitzuri i-au înconjurat din nou şi i-au însoţit în timp ce mergeau încet spre camerele de la QC[2].

Au fost lăsaţi în pace doar când au ajuns la Lincoln’s Inn, o piaţetă veche plină de case îngrijite care erau de fapt apartamente ocupate de avocaţii pledanţi şi funcţionarii lor. Domnul Trelford i-a condus pe o scară scârţâitoare din lemn la ultimul etaj de la numărul 11, trecând pe lângă un şir de nume gravate în negru pe zidurile albe ca zăpada.

Când Emma a intrat în biroul domnului Trelford s-a mirat cât de mic era, dar, de fapt, nu existau birouri mari la Lincoln’s Inn nici măcar pentru preşedintele tribunalului.

După ce s-au aşezat toţi, domnul Trelford s-a uitat la femeia care stătea în faţa lui. Doamna Clifton părea calmă şi atentă, chiar stoică, lucru rar întâlnit la cineva care înfrunta posibilitatea unei înfrângeri şi umilinţe, doar dacă… A descuiat sertarul de sus, a scos un dosar şi a înmânat copii ale scrisorii maiorului Fisher domnului şi doamnei Clifton şi lui sir Giles Barrington. Originalul a rămas închis în seif, deşi nu se îndoia că lady Virginia pusese cumva mâna pe copia pe care o adusese cu el la tribunal.

După ce au citit toţi scrisoarea, scrisă de mână pe o hârtie cu antetul Camerei Comunelor, Trelford le-a zis serios.

— Dacă-mi permiteţi să prezint acest document ca dovadă la tribunal, doamnă Clifton, sunt sigur că putem câştiga cazul.

— Nici vorbă, a zis Emma, înapoindu-i copia lui Trelford. Niciodată nu aş putea permite aşa ceva, a mai spus ea cu demnitatea unei femei care ştia că această decizie ar putea nu numai s-o distrugă, ci şi să-i ofere victoria adversarei ei.

— Veţi permite cel puţin soţului dumneavoastră şi lui sir Giles să-şi expună părerile?

Giles n-a aşteptat permisiunea Emmei.

— Sigur că trebuie văzută de juriu, pentru că, după aceea, vor vota unanim în favoarea ta şi, mai important, Virginia nu-şi va mai putea scoate faţa în lume niciodată.

— Este posibil, a replicat calm Emma, dar, în acelaşi timp, vei fi obligat să-ţi retragi candidatura la alegerile anticipate şi de data aceasta prim-ministrul nu-ţi va mai oferi un loc în Camera Lorzilor în chip de compensaţie. Şi poţi fi sigur de un lucru, a adăugat ea. Virginia va considera distrugerea carierei tale politice un premiu mult mai important decât înfrângerea mea. Nu, domnule Trelford, a continuat ea, fără să se uite la fratele ei, această scrisoare va rămâne un secret de familie şi vom fi obligaţi să suportăm consecinţele.

— Te încăpăţânezi prosteşte, surioară, a spus Giles, întorcându-se. Poate nu vreau să-mi petrec tot restul vieţii simţindu-mă responsabil pentru că ai pierdut procesul şi ai fost obligată să-ţi dai demisia din funcţia de preşedinte la Barrington’s. Şi nu uita, va trebui să plăteşti şi costurile de judecată ale Virginiei, ca să nu mai vorbim de compensaţiile acordate ei de către juriu.

— Este un preţ care merită plătit, a spus Emma.

— Încăpăţânată, a repetat Giles, puţin mai tare. Şi pariez că Harry e de acord cu mine.

Toţi s-au uitat la Harry, care n-avusese nevoie să citească scrisoarea a doua oară, pentru că o ştia pe dinafară. Totuşi era sfâşiat între dorinţa de a-şi susţine cel mai vechi prieten şi cea ca soţia lui să nu piardă procesul. Ceea ce John Buchan numise odată „a fi între ciocan şi nicovală”.

— Nu trebuie să decid eu, a spus Harry. Dar dacă viitorul meu ar atârna de un fir de aţă, aş vrea ca scrisoarea lui Fisher să fie citită la tribunal.

— Doi la unu, a comentat Giles.

— Viitorul meu nu atârnă de un fir de aţă, a zis Emma. Şi ai dreptate, dragă, decizia finală îmi aparţine. Fără să mai zică nimic, s-a ridicat, a dat mâna cu avocatul ei şi a spus: Vă mulţumesc, domnule Trelford. Ne vedem mâine-dimineaţă la tribunal, iar juriul îmi va decide soarta.

Trelford s-a înclinat şi a aşteptat ca uşa să se închidă în spatele lor înainte de a-şi spune:

— Ar fi trebuit să o cheme Portia.