Capitolul 1
Maigret, deputy-sheriff
— Hei, dumneata! Maigret întoarse capul, ca la şcoală, să vadă cui i se adresa bătrânul.
— Da, dumneata de-acolo… Numai piele şi os, cu o imensă mustaţă albă, bătrânul, care părea ieşit direct din Biblie, întinsese un braţ tremurător. Spre cine? Maigret se uită la bărbatul din dreapta lui şi la femeia din stânga. În sfârşit, îşi dădu seama, jenat, că toţi aveau capul întors spre el, inclusiv coronerul, sergentul din Air Force care era interogat, avocatul acuzării, juraţii şi şerifii.
— Eu? Întrebă el, vrând să se ridice, mirat că aveau nevoie de dânsul. Or, toate feţele acelea zâmbeau, ca şi cum toată lumea, în afară de el, ştia despre ce era vorba.
— Da, rosti bătrânul, care semăna cu Ezechiel, dar şi cu Clemenceau. Imediat să stingi pipa! Nici nu-şi amintea să o fi aprins. Stânjenit, se reaşeză, bâiguind nişte scuze, în timp ce vecinii săi râdeau prieteneşte. Nu era un vis. Era treaz de-a binelea. El, comisarul Maigret, de la Poliţia Judiciară, se afla acolo, la mai bine de zece mii de kilometri de Paris şi asista la ancheta unui coroner care nu purta nici vestă, nici haină, dar care avea aerul de om serios şi bine-crescut al unui angajat de bancă. Colegul lui, Cole îşi dădea foarte bine seama, se descotorosise frumuşel de dânsul, dar Maigret nu era supărat, pentru că ar fi făcut la fel în locul ofiţerului FBI. Şi lui i se întâmplase să se comporte aşa cu doi ani mai înainte, când primise misiunea să-l servească drept ghid în Franţa colegului său, domnul Pyke de la Scotland Yard, şi-l lăsase deseori pe la câte o terasă, aşa cum laşi o umbrelă la garderobă, spunându-i, cu un zâmbet liniştitor:
— Mă întorc imediat… Cu diferenţa că americanii erau mai cordiali. Fie la New York, fie în cele zece sau unsprezece state prin care trecuse, toţi îl bătuseră pe umăr.
— Care ţi-e numele mic?
Nu putea pretinde că nu avea unul. Trebuia să mărturisească, vrând nevrând, că îl chema Jules1[2] În limbaj familiar sau argotic, cuvântul jules are sensul de soţ, amant, proxenet sau chiar. ţucal (n. tr.). Atunci, interlocutorul se gândea un moment.
— Oh, yes… Julius! Pronunţau ‘Djulius’, ceea ce i se părea deja mai puţin grav.
— Have a drink, Julius! (Bea un păhărel, Jules!) Şi aşa, tot drumul, într-o mulţime de baruri, băuse un număr incalculabil de sticle de bere, cocteiluri Manhattan şi pahare de whisky. Băuse şi mai adineauri, înainte de masa de prânz, cu primarul din Tucson şi şeriful comitatului, cărora le fusese prezentat de Harry Cole.
Era mirat nu atât de decor, nici de oameni, ci de el însuşi sau, mai curând, de faptul că el, Maigret, se afla acolo, într-un oraş din Arizona şi că, deocamdată, şedea pe una dintre băncile unei săli mici din Tribunalul de Pace. Băuseră înainte de prânz, dar în timpul mesei fuseseră serviţi cu apă rece ca gheaţa. Primarul fusese foarte amabil. Iar şeriful îi dăduse un fel de diplomă şi o insignă frumoasă, din argint, de deputy-sheriff, aşa cum poţi vedea în filmele cu cowboy.
Era a opta sau a noua pe care o primea în acest fel, fiind deja deputy-sheriff al unor comitate din New Jersey, Maryland, Virginia, Carolina de Nord sau de Sud, nu mai ştia exact care, New Orleans şi Texas.? La Paris, i se întâmplase să primească deseori colegi străini, dar era prima dată când făcea şi el o călătorie de acest gen, o călătorie de studii, cum se spunea oficial, ‘ca să se pună la curent cu metodele americane’.
— Ar trebui să petreci câteva zile în Arizona, înainte de a ajunge în California. E în drumul tău. Sigur că era în drumul lui! II puneau să străbată astfel sute de mile. Ceea ce oamenii ăştia numeau un mic ocol era un drum de trei-patru zile.
— E colea! Ceea ce însemna că trebuia să parcurgă o dată sau de două ori distanţa dintre Paris şi Marsilia şi i se întâmpla să meargă în vagonul de dormit şi o zi întreagă fără să zărească un oraş adevărat.
— Mâine, îi spusese Cole, omul de la FBI care îl preluase în Arizona, vom merge să aruncăm o privire la frontiera mexicană. E la doi paşi. De data aceasta, era vorba doar de vreo sută de kilometri.
— O să te intereseze. Prin Nogales, oraş care se întinde de o parte şi de alta a frontierei, trece cea mai mare parte din marijuana. Aflase că marijuana, o plantă din Mexic, înlocuia treptat, la consumatorii de droguri, opiul şi cocaina.
— Tot pe acolo ies cele mai multe maşini furate din California. Intre timp, Harry Cole îi trăsese clapa. Probabil că avea ceva de făcut în după-amiaza aceea.
— Tocmai are loc o anchetă în faţa coronerului. Te-ar interesa să asişti? Îl dusese acolo pe Maigret şi îl instalase pe una dintre cele trei bănci din săliţa cu pereţi albi, unde, în spatele judecătorului de pace care îndeplinea funcţia de coroner, se afla un drapel american. Cole nu anunţase că îl va lăsa pe colegul lui francez singur. Se dusese să dea mâna cu unul şi cu altul şi să-l bată cu palma pe umăr. Apoi îi spusese cu detaşare:
— Vin mai îndată să te iau. Maigret nu ştia ce anume se judeca. Nimeni din sală nu purta haină. Ce-i drept, temperatura era în jur de patruzeci şi cinci de grade. Cei şase juraţi stăteau pe aceeaşi bancă cu el, la celălalt capăt, spre uşă, iar printre ei se aflau un negru, un indian cu maxilar puternic, un mexican, care semăna puţin cu cei doi dinainte şi o femeie mai în vârstă, care purta o rochie cu flori şi o pălărie aşezată caraghios mai spre frunte.
Din când în când, Ezechiel se ridica şi încerca să regleze ventilatorul imens care se rotea sub tavan şi făcea atât de mult zgomot, încât vocile se auzeau cu greutate. Totul părea că se petrece cât se poate de cuminte. În Franţa, Maigret ar fi spus ‘pe-ndelete’. Coronerul stătea pe o estradă şi, peste cămaşa de un alb imaculat, purta o cravată de mătase cu motive vegetale.
