Erau orele douăsprezece şi un sfert când Maigret străbătu bolta întotdeauna răcoroasă, portalul străjuit de doi poliţişti în uniformă, ce se lipiseră de zid, ca să se bucure de puţină umbră. Îi salută cu mâna, rămase o clipă nemişcat, nehotărât, plimbându-şi privirile către curte, apoi către Place Dauphine, apoi din nou în curte.
Sus, pe coridor, apoi pe scara colbuită, se mai opri de două-trei ori, făcându-se că-şi aprinde pipa, în speranţa de a vedea apărând vreunul dintre colegii sau dintre inspectorii săi. Rareori se întâmpla ca scara să fie pustie la acea oră, dar în anul acesta, la 12 iunie, Poliţia Judiciară căpătase parcă un aer de vacanţă.
Câte unii, ca să evite îmbulzeala din iulie şi din august, plecaseră de la începutul lunii, iar alţii se pregăteau pentru exodul anual. În dimi-neaţa aceea, brusc, după o primăvară compromisă, venise căldura, iar Maigret lucrase cu ferestrele deschise şi cu mânecile suflecate.
Afară de momentul raportului la director şi de una sau două vizite în biroul inspectorilor, rămase singur, aplecat asupra unei plicticoase munci administrative, începută de mai multe zile. Dosare peste dosare i se îngrămădeau în faţă şi, din când în când, scotea din ele capul, ca un şcolar, fixând frunzişul nemişcat al copacilor, ascultând freamătul Parisului care-şi regăsea sonoritatea caracteristică zilelor fierbinţi de vară. De două săptămâni nu sărise nici o masă pe bulevardul Richard-Lenoir1 şi nu fusese nici măcar o singură dată deranjat în cursul serii sau al nopţii.
Ca de obicei, ar fi trebuit s-o ia la stânga, pe chei, către podul Saint-Michel, ca să ia un autobuz sau un taxi. Curtea rămânea pustie. Nu-i ieşea nimeni în faţă.
Atunci, ridicând uşor din umeri, o luă totuşi la dreapta şi ajunse în Place Dauphine, pe care o traversă de-a curmezişul. Îi venise dintr-o dată cheful, ieşind din birou, să meargă la braseria Dauphine şi să-şi ofere un aperitiv, în ciuda prietenului său Pardon, medicul din strada Picpus, la care cinase împreună cu doamna Maigret cu o săptămână în urmă. Era de mai multe săptămâni cuminte, mulţumindu-se cu un pahar de vin la masă, iar câteodată, seara, când ieşeau, cu o bere împărţită cu soţia lui.
Simţi, deodată, că-i lipseşte izul bistroului din Place Dauphine, precum şi gustul de anason, ce se potrivea atât de bine atmosferei acelei zile. Nădăjduise în van să întâlnească pe cineva hărăzit să-l tragă după el şi se simţea vinovat pe când urca cele trei trepte ale braseriei, în faţa căreia staţiona un automobil roşu, lung şi plat, pe care-l privi cu curiozitate.
Cu atât mai rău! Pardon îi recomandase să-şi cruţe ficatul, însă nu-i interzisese să bea un aperitiv, unul singur, după săptămâni de abstinenţă totală. Regăsea, la bar, chipuri familiare, cel puţin vreo zece inşi de la Poliţia Judiciară care n-aveau mai mult de lucru decât el şi care ieşiseră de la serviciu devreme. Asta se întâmpla din când în când: un gol de câteva zile, calmul searbăd, treburile curente, cum se zice, apoi, dintr-o dată, dramele care izbucnesc într-un ritm accelerat, nelăsând nimănui măcar timpul să-şi tragă sufletul.
Îl salutau cu mâna; se strângeau ca să-i facă loc la tejghea, pe când, făcând semn către paharele umplute cu licoare opalină, el mormăia:
— Şi mie la fel…
Patronul se afla deja acolo cu treizeci de ani în urmă, când comisarul debuta la Quai des Orfevres, dar pe atunci era doar fiul casei. Acum, avea şi el un fiu, aşijderea lui altădată, cu bonetă albă, în bucătărie.
— Merge, şefule?
— Merge.
Mirosul nu se schimbase. Fiecare restaurant din Paris îşi are mirosul său propriu şi aici, de pildă, pe un fundal de aperitive şi alcool, un cunoscător ar fi desluşit aroma puţin iute a vinurilor obişnuite din regiunea Loarei. Cât priveşte bucătăria, acolo domneau tarhonul şi arpagicul.
Maigret citea maşinal meniul, pe masa de gresie: merlan de Bretania şi ficat de viţel copt în pergament. În acelaşi moment, în salonul cu mesele îmbrăcate în hârtie, îl zări pe Lucas ce părea a se fi refugiat acolo nu ca să mănânce, ci spre a sta liniştit de vorbă cu un necunoscut, căci încă nu se aşezase nimeni la masă.
Văzându-l, Lucas la rândul lui şovăi, se ridică şi veni către el.
— Ai o clipă liberă, patroane? Cred că te-ar putea interesa…
Comisarul îl urmă cu paharul în mână. Necunoscutul se ridică în picioare. Lucas făcu prezentările:
— Antonio Farano… Îl cunoşti…?
Numele nu-i spunea nimic comisarului, însă i se păru că mai văzuse chipul acela de italian frumos, care ar fi putut juca rolul de june-prim, în filme. Automobilul roşu, sport, din faţa uşii, îi aparţinea, fără îndoială. El se potrivea cu ţinuta insului, cu hainele lui de culoare deschisă, cusute pe măsură, cu ghiulul pe care-l purta la deget.
Lucas vorbea mai departe, pe când cei trei bărbaţi luau loc:
— S-a înfăţişat la Quai2 ca să mă vadă, tocmai când ieşisem. Lapointe i-a spus că mă va găsi, poate, aici…
Maigret observă că, în timp ce Lucas bea acelaşi aperitiv ca şi el, Farano se mulţumea cu un suc de fructe.
— Este cumnatul lui Emile Boulay… Girează unul dintre cabaretele acestuia, Paris-Strip, în strada du Berri…
Lucas îi făcu un discret semn cu ochiul patronului său:
— Repetă ceea ce-mi spuneai, Farano…
— Ei bine! Cumnatul meu a dispărut…
Păstrase accentul natal.
— Când? Întrebă Lucas.
— Noaptea trecută, probabil… Nu se ştie cu precizie.
Maigret îl impresiona şi, ca să-şi păstreze cumpătul, scoase un pachet de ţigări din buzunar.
