I.
Raportul răposatului Calame.
Ca întotdeauna când se întorcea seara acasă, în acelaşi loc de pe trotuar, puţin după felinarul cu gaz, Maigret ridică încet capul spre ferestrele luminate ale apartamentului său. O făcea în mod mecanic. Poate că, dacă cineva l-ar fi întrebat pe nepusă masă dacă era sau nu lumină, ar fi ezitat să răspundă. Tot aşa, dintr-un fel de manie, între etajul al doilea şi al treilea, începea să-şi descheie pardesiul ca să scoată cheia din buzunarul pantalonilor, deşi, întotdeauna, uşa se deschidea de cum punea piciorul pe ştergătorul de la intrare.
Erau adevărate ritualuri fixate în ani de zile şi la care ţinea mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Iar atunci când ploua, ceea ce nu era cazul astăzi, soţia lui făcea un gest anume când îi lua umbrela udă din mână, aplecându-şi în acelaşi timp capul ca să-l sărute pe obraz.
Maigret întrebă, aşa cum făcea întotdeauna:
A sunat cineva? Ea răspunse, închizând uşa:
Da. Cred că nici n-ar trebui să te dezbraci.
Ziua fusese înnorată, nici rece, nici caldă, cu o mică aversă pe la două după-amiază. La birou, Maigret se ocupase doar de treburile curente.
Ai mâncat bine de seară?
Lumina din apartament era mai caldă, mai intimă decât la birou. Vedea ziarele care îl aşteptau lângă fotoliu, papucii…
Am luat masa cu şeful, Lucas şi Janvier la braseria Dauphine.
Apoi, toţi patru se duseseră la adunarea asociaţiei de ajutor reciproc a Poliţiei. De trei ani, Maigret accepta fară tragere de inimă să fie ales vicepreşedinte.
Ai timp să bei o cafea. Scoate-ţi totuşi pardesiul. I-am spus că nu vei ajunge acasă înainte de unsprezece.
Acum era zece şi jumătate. Şedinţa nu durase mult. Unii avuseseră timp să bea o bere la braserie şi Maigret venise acasă cu metroul.
Cine a telefonat?
Un ministru.
Rămas în picioare în mijlocul salonului, o privi încruntând din sprâncene.
Care ministru?
Cel al Lucrărilor Publice. Un anume Point, dacă am înţeles eu bine.
Da, Auguste Point. A telefonat aici? Personal?
Da.
Nu i-ai spus să sune la Poliţia Judiciară?
El cu tine vrea să vorbească. Trebuie să te vadă urgent. Când i-am spus că nu eşti acasă, m-a întrebat dacă sunt servitoarea. Părea preocupat. I-am răspuns că sunt doamna Maigret. Şi-a cerut scuze, a vrut să ştie unde eşti, când vii acasă. Mi s-a părut un om timid.
Nu se potriveşte cu reputaţia lui.
Ba chiar mi-a cerut să-l spun dacă eram singură în casă sau nu. După care mi-a explicat că nimeni nu trebuia să ştie că telefonase şi că nu suna de la minister, ci dintr-o cabină publică şi că era important pentru el să ia cât mai repede legătura cu tine.
În timp ce o asculta, Maigret se uita la ea încruntat, cu un aer care exprima rezerva sa faţă de politică. în cursul carierei, i se întâmplase de câteva ori ca un om de stat, un deputat, un senator sau alt personaj politic în funcţie să apeleze la el, dar numai pe cale legală; întotdeauna fusese chemat de şeful lui şi, de fiecare dată, discuţia începuse cu: îmi cer scuze, dragă Maigret, că te însărcinez cu o misiune care nu-ţi va fi deloc pe plac.
Şi, într-adevăr, toate fuseseră cazuri destul de dezagreabile.
Nu-l cunoştea personal pe Auguste Point şi nu-l văzuse niciodată în came şi oase. Nu era unul dintre oamenii despre care scriau ziarele deseori.
De ce n-a telefonat la Poliţia Judiciară?
Întrebarea era mai curând pentru sine. Dar doamna Maigret răspunse:
De unde să ştiu eu? Iţi repet doar ce mi-a spus. Mai întâi, că telefona de la o cabină publică…
Acest amănunt o impresionase puternic pe doamna Maigret, pentru care un ministru al Republicii era un personaj foarte important pe care îi venea greu să şi-l închipuie, seara, pătrunzând aproape clandestin într-o cabină publică din colţul unui bulevard.
apoi, că nu trebuie să te duci la minister, ci la apartamentul lui personal pe care şi l-a păstrat…
Se uită pe o hârtiuţă unde scrisese câteva cuvinte:
Bulevardul Pasteur nr. 27. Nu e nevoie să deranjezi portăreasa. Urci la etajul patru, uşa din stânga.
Mă aşteaptă acolo?
Va aştepta cât va fi nevoie. Ca totul să fie bine, ar trebui să se întoarcă la minister înainte de miezul nopţii.
Apoi îl întrebă cu altă voce:
Crezi că e o farsă?
El scutură din cap în semn că nu. Desigur, era ceva neobişnuit, bizar, dar nu părea deloc o farsă.
Îţi bei cafeaua?
Nu, mulţumesc. Nu după bere.
Şi, fără să se aşeze, îşi turnă un strop de rachiu de porumbe, luă o pipă de pe cămin şi se îndreptă spre uşă.
Vin repede.
Când ajunse pe bulevardul Richard-Lenoir, umiditatea care se simţise în aer toată ziua începea să se condenseze într-o ceaţă ca o pulbere care forma un halou în jurul luminilor. Nu luă taxiul, deoarece pe bulevardul Pasteur ajungea la fel de repede şi cu metroul, dar poate şi pentru că nu se simţea în misiune oficială.
