Capitolul 1
— Îi cunoşti? îşi întrebă doamna Maigret soţul cu glas scăzut, văzându-l că întoarce capul după o pereche care trecuse pe lângă ei.
Bărbatul întorsese şi el capul şi zâmbise. Ba chiar ai fi zis că voia să vină la comisar să dea mâna cu dânsul.
— Nu. Nu cred. Nu ştiu…, răspunse Maigret.
Personajul era mic de statură, grăsuţ, iar soţia lui nu-l depăşea cu mult în înălţime, fiind şi ea durdulie. De ce avea Maigret impresia că era belgiancă? Din cauza culorii deschise a tenului, a părului aproape blond şi a ochilor albaştri bulbucaţi?
Era cel puţin a cincea oară când se întâlneau. Prima dată, bărbatul se oprise brusc, iar faţa i se luminase ca sub efectul unei jubilări. Voise să deschidă gura, ezitase, în timp ce comisarul, încruntat, îşi scormonea zadarnic memoria.
Silueta şi faţa i se păreau familiare. Dar cine naiba putea să fie? Unde îl mai întâlnise pe omuleţul acela caraghios şi pe nevasta lui parcă făcută din marţipan colorat?
— Zău că nu-mi dau seama…
Dar nu avea nici o importanţă. De altfel, oamenii de aici nu erau la fel ca în viaţa normală. Muzica urma să răsune dintr-un moment în altul, în chioşcul cu o mulţime de ornamente şi cu coloane subţiri, muzicanţii în uniformă erau pregătiţi să sufle în instrumente, privind ţintă la dirijor. Era oare fanfara pompierilor? Sau a funcţionarilor municipali? Aveau tot atâtea galoane şi zorzoane aurii cât generalii sud-americani, epoleţi roşii ca sângele şi centiroane albe.
Sute, poate chiar mii de scaune metalice vopsite în galben erau aşezate în jurul chioşcului, în cercuri din ce în ce mai largi şi aproape toate erau ocupate: bărbaţi şi femei, aşteptând gravi, în tăcere.
Într-un minut-două, la ora nouă seara, concertul avea să înceapă sub copacii mari din parc. Aerul era aproape răcoros, după o zi caniculară şi briza făcea frunzişul să foşnească molcom, în timp ce şirurile de felinare cu globuri albicioase formau, pe fondul verde întunecat, pete de un verde mai deschis.
— Nu vrei să stai jos?
Câteva scaune rămăseseră neocupate, dar ei nu se aşezau niciodată. Se plimbau agale. Şi alţii hoinăreau ca şi ei, fără ţintă, ascultând distraţi muzica: perechi, dar şi persoane singure, bărbaţi şi femei, care trecuseră aproape toţi de jumătatea vieţii.
Atmosfera părea puţin ireală. Cazinoul alb, frumos luminat, era încărcat de muluri după moda de la 1900. Existau momente în care ai fi putut crede că timpul se oprise în loc, până când răsuna un claxon dinspre strada Georges Clemenceau.
— E şi ea aici, şopti doamna Maigret, făcând un semn din bărbie.
Devenise un joc. Căpătase obiceiul să urmărească privirea soţului ei şi ghicea când era surprins sau interesat. Ce altceva să fi făcut în fiecare zi? Se plimbau cu pas nonşalant. Din când în când, se opreau, nu pentru că ar fi obosit, ci ca să privească un copac, o casă, un efect al luminii sau un chip.
Ar fi putut să jure că se aflau la Vichy de o veşnicie, deşi era abia a cincea zi. îşi făcuseră deja un program, pe care îl respectau cu minuţiozitate, ca şi cum asta ar fi fost important, iar zilele cuprindeau câteva ritualuri pe care le îndeplineau cu cea mai mare seriozitate.
Oare Maigret chiar era serios? Soţia lui îşi punea deseori întrebarea, privindu-l pe furiş. Nu era acelaşi ca la Paris. Mergea mai agale şi trăsăturile feţei lui nu mai erau atât de marcate. De cele mai multe ori, zâmbetul lui vag exprima mulţumirea, fireşte, dar şi un fel de ironie tristă.
— Poartă şalul alb…
Străbătând zilnic, la aceleaşi ore, aleile din parc şi de pe malurile râului Allier, bulevardele cu platani, străzile înţesate de lume sau pustii, reperaseră câteva chipuri şi siluete care făceau deja parte din universul lor.
Oare nu toţi executau aceleaşi gesturi la aceleaşi ore ale zilei şi nu doar în jurul izvoarelor pentru a bea veşnicele paharele de apă?
Privirea lui Maigret remarcă pe cineva în mulţime şi deveni mai pătrunzătoare. Soţia lui observă imediat.
— Crezi că e văduvă?
Ar fi putut să-l spună doamna în mov sau, mai curând, în lila, pentru că purta întotdeauna ceva lila. Probabil că în seara asta întârziase şi găsise loc doar în ultimele rânduri.
Cu o zi înainte oferise un spectacol neaşteptat şi emoţionant. Soţii Maigret trecuseră pe lângă chioşc încă de la opt seara, cu o oră înaintea concertului. Micile scaune galbene formau cercuri atât de regulate, încât păreau trasate cu compasul.
Toate erau libere, cu excepţia unuia singur, în primul rând, unde stătea doamna în lila. Nu citea la lumina celui mai apropiat felinar. Nu tricota. Nu făcea nimic, era calmă. Cu spatele foarte drept şi mâinile în poală, stătea nemişcată, privind drept înainte, ca o persoană distinsă.
Semăna cu o imagine dintr-o carte ilustrată. Purta o pălărie albă, în timp ce aproape toate femeile veneau acolo fără să poarte nimic pe cap. Şalul de pe umeri era şi el alb, vaporos, iar rochia avea acea nuanţă lila la care femeia părea că ţine foarte mult.
Avea o faţă prelungă, îngustă şi buze subţiri.
— Probabil că e fată bătrână, nu crezi?
Maigret evita să se pronunţe. Nu era într-o anchetă, nu urmărea nici o pistă. Nimic nu-l obliga să observe oamenii şi să se străduiască să le descopere adevărata faţă.
Dar o făcea fără să vrea, din când în când, pentru că devenise im automatism. I se întâmpla să fie interesat uneori fără nici un motiv de un ins care se plimba, încercând să-l ghicească profesia, situaţia familială, genul de viaţă pe care o ducea când nu era la cură.
