Capitolul 1
Castelana de la La Bicoque.
Coborî din trenul Paris-Le Havre într-o gară mică şi posomorâtă, Breaute-Beuzeville. Fusese nevoit să se scoale la cinci dimineaţa şi, pentru că nu găsise nici un taxi, să ia primul metrou ca să ajungă la Gara Saint-Lazare. Acum aştepta legătura.
— Unde trage trenul spre Etretat, vă rog?
Era trecut de opt şi se luminase de mult; dar aici, din cauza burniţei şi a răcorii umede, aveai impresia că abia se crăpa de ziuă. Gara nu avea restaurant, nici chioşc cu răcoritoare, doar un fel de birt, peste drum, unde staţionau briştele unor negustori de vite.
— Etretat? Aveţi tot timpul. Trenul e colo.
Se uită în direcţia arătată: câteva vagoane fără locomotivă, model vechi, vopsite într-un verde uitat de mult, prin ale căror geamuri se zăreau câţiva călători încremeniţi, care ai fi zis că aşteptau acolo de seara trecută. Nu părea ceva serios; semăna cu o jucărie, cu desenul unui copil.
O familie – parizieni, evident! – alergă cu disperare, Dumnezeu ştie de ce, trecea peste şinele de cale ferată, se grăbea să ajungă la trenul fără locomotivă, iar cei trei copii duceau plase pentru crevete.
Asta provocă declicul. Un moment, Maigret se transformă într-un om fără vârstă şi, deşi se afla la cel puţin douăzeci de kilometri de mare, avu impresia că îi simte mireasma, că îi percepe zgomotul ritmat. Ridică încet capul şi privi cu un oarecare respect norii cenuşii, veniţi probabil dinspre larg. Pentru el, care se născuse şi îşi petrecuse copilăria departe de ţărmul ei, asta însemna marea: plase pentru crevete, un trenuleţ, bărbaţi în pantaloni de flanel, umbrele de soare pe plajă, vânzători de scoici şi suveniruri, bistrouri unde se bea vin alb, degustând stridii şi pensiuni de familie care aveau toate acelaşi miros, un miros pe care nu îl mai găseai nicăieri în altă parte, pensiuni de familie unde, după câteva zile, doamna Maigret era atât de nefericită că nu făcea nimic cu mâinile, încât tare i-ar fi plăcut să ajute la spălatul vaselor.
Evident, ştia foarte bine că nu era adevărat, totuşi, fără să vrea, de fiecare dată când se apropia de mare, avea impresia unei lumi artificiale, distractive, unde nu se putea întâmpla nimic grav. În cariera lui, făcuse câteva anchete pe litoral, unde se petrecuseră adevărate drame. Totuşi şi de data aceasta, în timp ce bea un calvados la tejgheaua birtului, îi veni să zâmbească gândindu-se la bătrâna doamnă care se numea Valentine şi la fiul ei vitreg, pe nume Besson.
Era miercuri 6 septembrie şi nici anul acesta nu avusese timp să plece în vacanţă. Cu o zi înainte, pe la unsprezece, bătrânul uşier intrase în biroul lui, la Poliţia Judiciară şi îi întinsese o carte de vizită cu chenar negru.
Doamna Ferdinand BESSON, văduvă.
La Bicoque Etretat
— Vrea să stea de vorbă chiar cu mine?
— A insistat să vă întâlnească, măcar un moment. Spune că a venit special de la Etretat.
— Cum arată?
— E o bătrână doamnă încântătoare.
O primise şi, într-adevăr, era cea mai fermecătoare bătrâna doamnă care se putea imagina, fină şi subţirică, cu chipul roz şi delicat şi un păr de un alb imaculat, atât de vioaie şi de graţioasă, încât părea mai curând o actriţă care interpreta rolul unei marchize în vârstă decât un personaj real.
— Probabil că nu mă cunoaşteţi, domnule comisar şi de aceea preţuiesc cu atât mai mult favoarea pe care mi-o faceţi primindu-mă. Eu însă vă cunosc, pentru că v-am urmărit ani în şir anchetele pasionante. Dacă veţi veni la mine, după cum sper, voi putea să vă arăt o mulţime de articole din ziare unde scrie despre dumneavoastră.
— Vă mulţumesc.
— Mă numesc Valentine Besson, un nume care nu vă spune probabil nimic, dar veţi şti cine sunt când voi adăuga că soţul meu, Ferdinand Besson, era creatorul produselor ‘Juva’.
Maigret avea şi el o vârstă, aşa că acest cuvânt, ‘Juva’, îi era cuno-scut. Tânăr fiind, îl întâlnise în paginile de publicitate ale ziarelor şi pe panourile-reclamă şi parcă mama lui folosea crema ‘Juva’ atunci când îşi punea hainele bune.
Bătrâna doamnă din faţa lui era îmbrăcată cu o eleganţă preţioasă, puţin demodată şi purta o mulţime de bijuterii.
— De la moartea soţului meu, sunt cinci ani de atunci, locuiesc singură într-o căsuţă pe care o am la Etretat. Mai exact, până duminică seara locuiam acolo singură cu servitoarea, o tânără din ţinut, aflată în slujba mea de câţiva ani. A murit în noaptea de duminică spre luni, domnule comisar; a murit, într-un fel, în locul meu şi de aceea am venit să vă implor să-mi acordaţi ajutorul dumneavoastră.
Nu vorbea pe un ton dramatic. Cu un zâmbet abia schiţat, părea a se scuza că vorbea despre lucruri tragice.
— Nu sunt nebună, nu vă fie teamă. Nu sunt nici măcar ceea ce se numeşte o bătrână apucată.
Când spun că Rose – aşa o chema pe servitoarea mea – a murit în locul meu, sunt aproape sigură că nu mă înşel. Îmi daţi voie să vă povestesc totul în câteva cuvinte?
— Vă rog.
— De cel puţin douăzeci de ani, în fiecare seară, obişnuiesc să iau un medicament ca să dorm, pentru că mă ia greu somnul. E un somnifer lichid, destul de amar, dar amărăciunea e compensată de un gust puternic de anason. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că soţul meu era farmacist. Duminică seara, ca de obicei, mi-am pregătit paharul cu medicament înainte de culcare şi Rose se afla lângă mine când, deja urcată în pat, am vrut să-l beau. Am luat o înghiţitură şi mi s-a părut că are gustul mai amar că de obicei. ‘Probabil că am pus mai mult de douăsprezece picături, Rose. Nu mai beau.’ ‘Noapte bună,
