Capitolul 1
Descoperirea fraţilor Naud.
Cerul abia începea să se lumineze când Jules, primul născut dintre fraţii Naud, îşi făcu apariţia pe puntea şlepului: i se ivi mai întâi capul, apoi umerii şi, în sfârşit, corpul înalt şi deşelat. Frecându-şi părul de culoarea inului încă nepieptănat, bărbatul se uită la ecluză, la cheiul Jemmapes din stânga lui, la cheiul Valmy din dreapta, apoi zăbovi câteva minute, cât să-şi răsucească o ţigară şi s-o fumeze în răcoarea zorilor, înainte ca o lampă să se aprândă în micul bar din colţul străzii Recollets.
Din cauza luminii slabe, faţada părea de un galben mai intens decât în realitate. Popaul, patronul, fără guler şi el nepieptănat, ieşi pe trotuar să ridice obloanele. Naud trecu pasarela şi traversă cheiul, răsucând a doua ţigară. Când fratele lui, Robert, aproape la fel de înalt şi slab, ieşi şi el dintr-un tambuchi, putu să-l vadă în barul luminat pe Jules, sprijinit cu coatele de tejghea şi pe patron tumându-i o duşcă de tărie în cafea. S-ar fi zis că Robert aştepta să-l vină rândul, răsucând o ţigară cu aceleaşi gesturi ca ale fratelui său. Când Jules ieşi din bar, mezinul coborî de pe şlep, astfel încât se întâlniră în mijlocul străzii.
— Pomesc motorul, spuse Jules.
Erau zile când nu schimbau mai mult de zece propoziţii de genul acesta. Ambarcaţiunea lor se numea Cei Doi Fraţi. Se căsătoriseră cu două surori gemene şi ambele familii locuiau la bord.
Robert luă locul fratelui său în barul lui Popaul, unde mirosea a cafea stropită cu alcool.
— Frumoasă zi, spuse Popaul, un bărbat scund şi gras.
Naud se mulţumi să privească pe fereastră cerul care căpăta o nuanţă roz. Coşurile ce se înălţau deasupra acoperişurilor erau primele care prândeau viaţă şi culoare în peisaj, în timp ce pe ţigle, ca şi pe unele pietre ale caldarâmului, frigul din ultimele ore ale nopţii depusese un strat subţire de chiciură care începea să dispară. Apoi se auzi duduitul sacadat al motorului diesel.
Un fum negru începu să iasă din partea din spate a şlepului. Naud puse ceva mărunţiş pe tejghea, salută atingându-şi cu două degete şapca şi traversă din nou cheiul. Ecluzierul, în uniformă, îşi făcuse apariţia deasupra sasului şi pregătea manevra. Foarte departe, pe cheiul Valmy, se auzeau paşi, dar încă nu se vedea nimeni. Glasuri de copii răzbăteau din interiorul ambarcaţiunii, unde femeile pregăteau cafeaua.
Jules reapăru pe punte, se aplecă în partea din spate, încruntat şi fratele lui înţelese ce nu era în regulă. Încărcaseră piatră cioplită la Beauval, la boma 48 a canalului Ourcq. Ca aproape întotdeauna, îmbarcaseră câteva tone în plus şi, chiar cu o zi înainte, ieşind din bazinul La Villette ca să intre în canalul Saint-Martin, atinseseră mâlul de la fund.
De obicei, în martie e destulă apă. Dar, în acel an, nu mai căzuse o ploaie de două luni şi economiseau apa canalului. Porţile ecluzei se deschiseră. Jules se instală la cârmă. Fratele lui coborî pe uscat să dezlege parâmele. Elicea începu să se rotească şi, după cum se temeau amândoi, răscoli un noroi gros, care urcă la suprafaţă făcând bule mari.
Apăsând cu toată greutatea pe prăjină, Robert să străduia să depărteze de mal partea din faţă a ambarcaţiunii. Elicea părea că se roteşte în gol. Omul de la ecluză, obişnuit cu asta, aştepta răbdător, bătând din palme să se încălzească. Se produse atunci o izbitură; apoi se auzi un zgomot îngrijorător de angrenaj şi Robert Naud se întoarse spre fratele lui, care cală motorul. Nu ştiau ce se întâmpla. Elicea nu atinsese fundul, fiindcă era protejată de o parte a cârmei. Probabil că se prinsese ceva în ea, poate o parâmă veche, din acelea care zac pe fundul canalelor şi, dacă asta era, nu le-ar fi fost deloc uşor să scape de ea.
Robert, cu prăjina în mină, se îndreptă spre partea din spate, se aplecă şi încercă, prin apa tulbure, să ajungă la elice, în timp ce Jules se ducea după o cange mai mică. Laurence, soţia lui, scoase capul prin tambuchi şi îl întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu.
Cei doi fraţi începură să manevreze în tăcere prăjina în jurul elicei calate şi, după câteva minute, ecluzierul, Dambois, căruia toţi îi spuneau Charles, coborî pe chei să se uite la ei. Nu puse întrebări, mulţumindu-se să tragă tăcut din pipă, căreia îi reparase coada fiul lui.
Câţiva trecători se grăbeau spre Place de la Republique şi infirmiere în uniformă se îndreptau spre spitalul Saint-Louis.
— L-ai prins?
— Cred că da.
— Un cablu?
— Habar n-am.
Jules Naud agăţase ceva cu cangea şi, după un timp, obiectul cedă şi noi bule de aer urcară la suprafaţa apei. Bărbatul trase încet cangea şi, când cârligul ajunse aproape de suprafaţă, văzură apărând un pachet ciudat, legat cu sfoară şi înfăşurat în hârtie de ziar deteriorată. Era braţul unui om, întreg, de la umăr până la mână, care, stând în apă, căpătase o culoare alburie şi consistenţa unui peşte mort.
Depoil, brigadierul de la postul de poliţie din capătul cheiului Jemmapes, tocmai îşi încheia serviciul de noapte când în cadrul uşii apăru silueta înaltă a lui Jules Naud.
— Sunt deasupra ecluzei Recollets cu şlepul Cei Doi Fraţi. Elicea s-a calat când am pomit şi am scos din apă un braţ de bărbat.
Depoil, care aparţinea de cincisprezece ani de Arondismentul X, avu reacţia pe care urmau să o aibă toţi poliţiştii anunţaţi despre cele întâmplate.
— De bărbat? Repetă el, neîncrezător.
— Da, de bărbat. Braţul e plin de păr negru şi…
Din canalul Saint-Martin era scos periodic câte un cadavru, aproape întotdeauna după ce se bloca elicea unei ambarcaţiuni.
