Anna Peeters.
Când a coborât în gara din Givet, prima persoană pe care a văzut-o Maigret, drept în faţa compartimentului său, a fost Anna Peeters.
Ai fi zis că prevăzuse oprirea vagonului său exact în acel loc al peronului! Nu părea nici mirată, nici mândră. Era aşa cum o văzuse la Paris şi cum probabil că era întotdeauna, îmbrăcată într-un taior gri fer şi cu pantofi negri în picioare, iar felul în care purta pălăria nu-ţi permitea să-ţi aminteşti mai târziu nici forma, nici culoarea ei.
Acolo, în bătaia vântului care mătura peronul traversat doar de câţiva călători, părea mai înaltă şi puţin mai solidă. Avea nasul roşu şi ţinea în mână o batistă făcută ghemotoc.
— Eram sigură că veţi veni, domnule comisar.
Era sigură de ea sau de el? Nu-l întâmpina zâmbind.
— Aveţi şi alte bagaje? Îl întrebă ea.
Nu, Maigret avea doar geanta cu burduf, din piele groasă patinată şi o ducea singur, deşi era destul de grea.
Trenul lăsase în gară doar călători de la clasa a III-a, care dispăruseră deja. Tânăra întinse biletul de peron controlorului, care o privi cu insistenţă.
După ce ieşiră din gară, ea îi spuse, fără stânjeneală:
— La început, m-am gândit să vă pregătesc o cameră la noi acasă. Apoi m-am răzgândit. Presupun că e mai bine să staţi la hotel. Aşa că am reţinut cea mai bună cameră de la Hotel de la Meuse.
Nu făcuseră nici o sută de metri pe străduţele din Givet şi lumea începea să întoarcă deja capul după ei. Maigret mergea greoi, ducându-şi anevoie geanta mare. Încerca să observe totul: oamenii, casele şi mai ales pe însoţitoarea lui.
— Ce e zgomotul ăsta? Întrebă el, auzind o rumoare pe care nu reuşea să o identifice.
— Meusa s-a umflat şi loveşte în stâlpii podului. Navigaţia e oprită de trei săptămâni.
Ieşind de pe o străduţă, descopereai brusc fluviul. Era lat, iar malurile nu se mai vedeau clar. Şuvoiul maroniu se revărsase din loc în loc pe pajişti. Mai încolo, un şopron ieşea din apă.
Cel puţin o sută de şlepuri, remorchere şi ambarcaţiuni de dragare erau înghesuite unele în altele, formând un bloc uriaş.
— Ăsta e hotelul. Nu e prea confortabil… Vreţi să vă opriţi ca să faceţi un duş?
Era pur şi simplu uluitor! Maigret nu era în stare să-şi definească impresia. Probabil că nici o femeie nu-i mai stârnise vreodată curiozitatea precum cea de lângă el, care nu-şi pierdea calmul, nu zâmbea, nu încerca să pară drăguţă şi îşi ştergea uneori nasul cu batista.
Probabil că avea între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Mult mai înaltă decât media, avea de la natură o construcţie solidă, o osatură care îi văduvea de graţie trăsăturile feţei.
Purta haine foarte sobre, de mic-burgheză. Iar atitudinea ei era calmă, aproape distinsă.
Ai fi zis că făcea pe gazda. Era la ea acasă, se gândea la toate.
— N-am nici un motiv să fac un duş.
— În acest caz, vreţi să veniţi imediat la noi acasă? Daţi geanta băiatului care se ocupă de bagaje. Băiete!… Du valiza asta la numărul trei. Domnul va veni puţin mai târziu.
Iar Maigret o observa cu coada ochiului şi îşi spunea: ‘Probabil că par un idiot!’.
Pentru că nu semăna totuşi deloc cu un copilaş! Chiar dacă tânăra nu era plăpândă, el era de două ori mai voinic decât ea şi pardesiul gros îl făcea să pară tăiat în stâncă.
— Nu sunteţi prea obosit?
— Nu sunt deloc obosit!
— În acest caz, în timp ce mergem, pot să vă ofer primele indicaţii.
Primele indicaţii i le dăduse la Paris într-o zi, când ajunsese la birou, o găsise pe această necunoscută care îl aştepta de două-trei ore, în pofida încercărilor aprodului de a o descuraja.
— E o problemă personală! Îi răspunsese ea, când comisarul voise să afle ce dorea de faţă cu doi inspectori.
Şi, după ce rămăseseră singuri, îi întinsese o scrisoare. Maigret recunoscuse scrisul unui văr al soţiei sale, care locuia la Nancy.
Dragă Maigret, Domnişoara Anna Peeters mi-a fost recomandată de cumnatul meu, care a cunoscut-o în urmă cu vreo zece ani. E o tânără foarte serioasă, care îţi va povesti chiar ea ce necazuri are. Fă ce poţi pentru ea…
— Locuieşti la Nancy?
— Nu, la Givet.
— Totuşi, scrisoarea…
— M-am dus special la Nancy, înainte de a veni la Paris. Ştiam că vărul meu cunoaşte pe cineva important din poliţie…
Nu era o solicitantă oarecare. Nu lăsa ochii în jos. Atitudinea ei nu era deloc umilă. Vorbea clar şi privea drept în faţă, cum face cineva care îşi cere drepturile.
— Dacă nu acceptaţi să vă ocupaţi de noi, eu şi părinţii mei suntem pierduţi şi se va comite cea mai odioasă eroare judiciară.
Maigret îşi notase pe scurt spusele ei. O poveste de familie destul de încurcată.
Soţii Peeters erau proprietarii unei băcănii la frontiera belgiană şi aveau trei copii: Anna, care îi ajuta la prăvălie, Maria, care era institutoare şi Joseph, care studia Dreptul la Nancy.
