Musca se roti de trei ori în jurul capului său şi se aşeză pe pagina raportului pe care îl adnota, în colţul din stânga sus.
Maigret se opri din scris şi o privi cu o curiozitate amuzată. Jocul dura de aproape o jumătate de oră, iar musca era mereu aceeaşi. Ar fi jurat că o recunoştea. De altfel, nu mai era alta în birou. Descria câteva cercuri prin încăpere, îndeosebi în partea scăldată de soare, ocolea capul comisarului şi ateriza pe documentele din faţa lui. Acolo, musca îşi freca alene picioarele între ele şi, foarte posibil, îl sfida.
Chiar se uita la el? Şi, dacă da, oare ce reprezenta pentru ea acea masă de carne care probabil i se părea enormă?
Se feri să o sperie. Aştepta, cu creionul în mână, iar ea, brusc, ca şi cum s-ar fi plictisit, îşi luă din nou zborul şi ieşi pe fereastra deschisă, pierzându-se în aerul călduţ de afară.
Era pe la jumătatea lunii iunie. Din când în când, o pală uşoară de vânt intra în birou, unde Maigret, fără haină, îşi fuma liniştit pipa. Se hotărâse să-şi petreacă după-amiaza citind rapoartele inspectorilor săi şi dădea dovadă de toată răbdarea necesară.
Musca reveni de nouă, de zece ori, aşezându-se de fiecare dată în acelaşi loc de pe pagină, ca şi cum între ei ar fi existat un fel de complicitate. A fost o coincidenţă ciudată. Soarele, adierile de aer răcoros ce pătrundeau în răstimpuri pe fereastră şi musca aceea care-l fascina îi aminteau de anii de şcoală când, uneori, o muscă ce se învârtea în jurul băncii lui căpăta mai multă importanţă decât lecţia predată de profesor.
Joseph, bătrânul uşier, bătu discret, intră şi îi întinse comisarului o carte de vizită imprimată.
Leon Florentin Anticar
— Ce vârstă are?
— E cam de vârsta dumneavoastră…
— E înalt şi slab?
— Da. Foarte înalt şi foarte slab, cu părul bine grizonat… Era, într-adevăr, Florentin, fostul său coleg de la Liceul Banville din Moulins, unde era clovnul clasei.
— Să intre…
Uitase de muscă, iar aceasta, poate de ciudă, îşi luase zborul pe fereastră. Urmă un moment de stânjeneală când Florentin intră în birou, pentru că cei doi nu se mai văzuseră decât o singură dată după ce părăsiseră Moulins. Se întâmplase cu vreo douăzeci de ani în urmă. Maigret se pomenise atunci faţă în faţă, pe trotuar, cu un cuplu elegant. Femeia era drăguţă, foarte pariziană.
— Îţi prezint un vechi prieten din liceu. Acum lucrează la poliţie…
Apoi, către Maigret:
— Vă… Ţi-o prezint pe Monique, soţia mea… Şi în ziua aceea era soare afară. Nu ştiau ce să-şi spună.
— Ce mai faci? Eşti mulţumit?
— Mulţumit, răspunsese Maigret. Tu?
— Nu mă plâng.
— Locuieşti la Paris?
— Da. Pe bulevardul Haussmann, numărul 62. Dar călătoresc mult pentru afaceri. Acum m-am întors de la Istanbul. Trebuie să ne faci o vizită. Cu doamna Maigret, bineînţeles, dacă te-ai căsătorit…
Amândoi se simţeau stingheriţi. Cuplul se îndreptase spre o maşină sport decapotabilă cu caroseria verde ca migdala, iar comisarul îşi văzuse de drum.
Acum, când intra în biroul lui, Florentin era mai puţin fercheş decât atunci când Maigret îl întâlnise în piaţa Madeleine. Purta un costum cenuşiu destul de uzat şi nu mai avea aceeaşi siguranţă.
— Apreciez faptul că am fost primit imediat… Ce mai faceţi?… Ce mai faci…?
Nici lui Maigret nu-i venea să-l tutuiască după atâţia ani.
— Dar tu?… Ia loc… Ce mai face soţia ta? Ochii de un cenuşiu deschis ai lui Florentin priviră un moment în gol, ca şi cum acesta ar fi încercat să-şi amintească.
— Te referi la Monique, o roşcată mititică? Adevărul e că am trăit împreună un timp, dar nu ne-am căsătorit. O fată de toată isprava…
— Nu te-ai căsătorit?
— La ce bun?
Şi Florentin făcu una dintre acele grimase care, pe vremuri, îi amuzau atât de mult pe colegii săi şi îi descumpăneau pe profesori. Ai fi zis că faţa sa lungă, cu trăsături foarte conturate, era din cauciuc, pentru că prea reuşea să facă tot felul de strâmbături.
Maigret nu îndrăznea să-l întrebe de ce venise la el. Îl observa, fiindu-i greu să creadă că trecuse atâta amar de vreme.
— Frumos birou! Nu ştiam că Poliţia Judiciară e atât de bine mobilată.
— Ai devenit anticar?
— Dacă vrei… Caut mobilă veche şi o dreg într-un mic atelier închiriat pe bulevardul Rochechouart. Ştii, acum toţi suntem mai mult sau mai puţin anticari.
— Eşti mulţumit?
— Nu m-aş plânge dacă n-ar fi necazul care a dat peste mine în după-masa asta…
Era atât de obişnuit cu comicăriile, încât faţa lui căpăta automat expresii hazlii. Numai că tenul îi era tern şi privirea îngrijorată.
— De-aceea am venit la tine. Mi-am zis că tu ai înţelege mai degrabă decât altul… Scoase un pachet de ţigări din buzunar şi aprinse una. Degetele lungi şi osoase îi tremurau uşor. Maigret avu impresia că mirosea a băutură.
— De fapt, sunt foarte necăjit…
