I.
Strada era îngustă, ca toate străzile vechiului cartier din Sables d”Olonne, cu pavele inegale, cu trotuare de pe care trebuia să coborî de fiecare dată când întâlneai un trecător. Uşa din colţ era una splendidă, cu două canaturi, de un verde intens, somptuos, cu reflexe perfecte, cu cele două ciocănele din cupru bine lustruite, aşa cum vezi doar pe la notarii din provincie sau la mănăstiri.
În faţă, staţionau două maşini lungi, lucitoare, care dădeau aceeaşi impresie de curăţenie şi de confort. Maigret le cunoştea, amândouă erau ale unor chirurgi.
„Aş fi putut şi eu să fiu chirurg”, îşi spuse el.
Şi să aibă o maşină ca acelea. Poate că nu chirurg, dar era adevărat că fusese gata să se facă medic, că începuse studii de medicină şi că uneori se gândea la asta cu nostalgie. Dacă tatăl lui n-ar fi murit aşa devreme. înainte de a pune piciorul pe prag, scoase ceasul din buzunar şi văzu că era trei. În acelaşi moment, se auzi dangătul puţin cam subţiratic al clopotului capelei, apoi, peste acoperişurile caselor mici ale oraşului, celălalt, mai grav, de la Notre-Dame.
Oftă şi apăsă pe butonul soneriei. Ofta pentru că era ridicol să-şi scoată ceasul din buzunar în fiecare zi la aceeaşi oră. Ofta pentru că era la fel de ridicol să vină la ora trei fix, ca şi cum de asta ar fi atârnat soarta lumii. Ofta pentru că, în timp ce aştepta declicul uşii, care se deschidea singură, graţie unui mecanism bine întreţinut, fără zgomot, lin, avea să devină, ca şi în zilele dinainte, un alt om.
Nici măcar un om în adevăratul sens al cuvântului. Umerii lui rămâneau umerii masivi ai comisarului Maigret, iar silueta nu devenea mai puţin greoaie.
Totuşi, de la primul pas făcut pe coridorul luminos, avea impresia că e un copil, tânărul Maigret de altădată, care, în satul lui din Allier, mergea în vârful picioarelor şi îşi ţinea răsuflarea când, după prima geană a zorilor, cu mâinile crăpate şi nasul roşu, intra în sacristie ca să-şi îmbrace hainele de copil de cor.
Atmosfera era aici la fel. O mireasmă dulceagă, farmaceutică înlocuia aroma de tămâie, dar nu era mirosul dezgustător din spitale, ci ceva mai complex, mai rafinat, mai subtil. Păşea pe un linoleum moale cum nu mai văzuse nicăieri. Chiar şi pereţii, daţi cu vopsea în ulei, erau mai netezi, de un alb mai onctuos decât oriunde în altă parte.
Plus umezeala aerului şi puritatea tăcerii, imposibil de găsit altundeva decât într-o mănăstire.
Se întoarse spre dreapta, ca un automat şi salută cu o înclinare a bustului, precum copilul de cor care trece prin faţa altarului, murmurând:
— Bună ziua, măicuţă.
Într-un birou din sticlă, luminat, curat, prevăzut cu o deschizătură, o măicuţă cu bonetă, aşezată în faţa unui registru, îi zâmbi şi răspunse:
— Bună ziua, domnule 6. Telefonez să aflu dacă puteţi intra. Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.
Era maica Aurelie. Probabil că în viaţa obişnuită ar fi fost o femeie de cincizeci de ani, dar, sub boneta albă, faţa ei netedă ca o caramelă nu avea vârstă.
— Alo! Rosti ea, cu o voce discretă. Maica Mărie des Anges? A sosit domnul 6.
Maigret nu se supăra, nici măcar nu era agasat. Era o ceremonie zilnică mai mult decât inutilă. Era aşteptat sus. Se ştia că vine la trei fix şi că ar fi fost în stare să urce şi singur la primul etaj.
Dar nu! Erau maniace. Maica Aurelie îi zâmbea, iar el se uita la scara cu treptele acoperite de un covor roşu, unde avea să apară maica Mărie des Anges.
Aceasta zâmbea şi ea, cu mâinile în mânecile largi ale veşmântului lung şi cenuşiu.
— Veniţi, domnule 6.
Maigret ştia foarte bine că avea să-i şoptească, de parcă ar fi fost un secret sau o ştire senzaţională:
— Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.
Mergea în vârful picioarelor. Poate că ar fi roşit dacă, cumva, greutatea lui ar fi făcut să trosnească o treaptă a scării. Ba chiar ţinea puţin capul într-o parte când vorbea, din pricina mirosului de calvados pe care îl bea în fiecare zi după masa de prânz.
Soarele trasa dungi oblice pe culoar, ca şi pe icoanele ce reprezentau sfinţi. Uneori întâlnea o masă pe rotile, o bolnavă dusă spre sala de operaţii şi de la care reţinea doar privirea fixă.
Maica Aldegonde venea întotdeauna până în pragul salonului mare cu douăzeci de paturi, ca din întâmplare, ca şi cum ar fi avut treabă, doar ca să-i spună în treacăt, zâmbind smerit:
— Bună ziua, domnule 6.
Apoi, puţin mai departe, maica Mărie de Anges deschidea, trăgându-se într-o parte, uşa marcată cu numărul 6.
Aşezată în capul oaselor pe pat, cu o expresie ciudată pe faţa puţin cam palidă, o femeie îl privea cum intră. Era doamna Maigret, care părea că îi spune întotdeauna: „Bietul de tine, Maigret, uite cum te-ai schimbat”.
De ce continua să meargă în vârful picioarelor, să vorbească cu o voce înăbuşită care nu era a lui, mişcându-se cu mare grijă, ca şi cum ar fi riscat să spargă porţelanuri? O săruta pe frunte, vedea portocalele şi prăjiturile pe noptieră şi, pe cuvertură, lucrul de mână care avea darul să-l înfurie.
— Iar?
— Maica Mărie des Anges mi-a dat voie să împletesc puţintel.
Mai erau şi alte ritualuri. De exemplu, o saluta pe bătrâna din patul al doilea. Nu putuseră să obţină o cameră cu un singur pat.
— Bună ziua, domnişoară Rinquet.
