Capitolul I
— Nu mai rămâne decât să-l ducem la groapa de gunoi şi să-l stropim cu benzină.
Vocea calmă şi plină de blândeţe a lui Fatmir Cerem era total lipsită de emoţie şi nu exprima nici un dram de animozitate. Cu toate acestea, Nasir Kastriot simţi cum i se strânge inima, făcându-l să se simtă şi mai rău. Îşi simţea gâtul uscat, limba i se părea de două ori mai mare, pulsul i se ridicase, iar stomacul nu mai era decât un ghem dureros. Întins direct pe pământul bătătorit din încăperea cea mare a vechii şcoli ce servea ca adăpost pentru militarii din UCK1, el era legat fedeleş ca un cârnat şi nu putea să-şi mişte capul. Tot ce putea să vadă era masa – o planşetă aşezată pe un raster – în jurul căreia erau instalaţi trei bărbaţi. Ei şedeau pe nişte bănci. Uşa camerei era deschisă. În afară de şoaptele celor trei, nu se mai auzea nimic altceva.
Vechile edificii, ocupate acum de UCK, se aflau lângă liziera satului Tropoje care era cocoţat pe munţii ce separau Albania de Kosovo. Imediat după căderea nopţii, locuitorii nu mai îndrăzneau să iasă din casă.
O voce sparse tăcerea apăsătoare.
— De ce nu-l t… tă… tăiem cu satârul?
Handicapat din cauza unui uşor defect de vorbire, „colonelul” Jaqub Pedrorika era un tradiţionalist. El îşi atribuise gradul de colonel în Armata de Eliberare a provinciei Kosovo. În ciuda bâlbâielii şi a anumitor ticuri destul de neplăcute, în armata iugoslavă în care îşi făcuse serviciul militar, nu trecuse niciodată de gradul de caporal. În Kosovo, locul său de naştere, trădătorii erau decapitaţi. Satisfăcut de faptul că putuse să-şi exprime opinia destul de repede, el încercă să-şi stăpânească ticul neplăcut, care-l făcea să-şi dea întruna capul pe spate şi goli paharul cu raki2 din faţa lui.
— Nu avem topor, remarcă Fatmir Cerem cu detaşare.
Cel de al treilea bărbat, mic de statură, ale cărui urechi imense şi clăpăuge se vedeau şi mai bine din cauza craniului ras, fusese poreclit de tovarăşii săi Mickey. Era destul de ţanţoş în ţinuta de luptă a armatei elveţiene. El bău pe nerăsuflate o sticlă cu Coca-Cola.
Hassan Mohammad Al Jafar nu se atingea de alcool. Acest islamist integrist, care era şef al Securităţii sudaneze, i se alăturase lui Ussama Bin Laden, miliardarul saudit, care îşi consacrase viaţa luptei duse împotriva necredincioşilor, după ce fugise din Afganistan. El devenise un fel de „Che Guevara” islamist. Avea banii necesari pentru a duce la bun sfârşit „războiul său sfânt” pe care îl numea Djihad. Mohammad Al Jafar îi oferea restul: oamenii şi cunoştinţele tehnice.
Acesta din urmă îşi puse sticla goală pe masă şi spuse în cele din urmă, în limba albaneză, cu o voce în care se putea ghici o anumită enervare:
— Acest bărbat a trădat. El trebuie să fie pedepsit imediat, în mod exemplar. Nu contează în ce fel.
Albanezii îl exasperau câteodată cu mania lor de a discuta la nesfârşit şi cu metodele lor feudale. În plus, mai erau şi nişte răi musulmani. Obişnuiau să bea alcool, să mănânce carne de porc. Să se roage destul de puţin şi se serveau de moscheile lor, reconstruite cu dolarii saudiţi, ca să-şi depoziteze recoltele. Venit de trei ani în Albania, de unde efectua frecvente deplasări în străinătate, reuşea să vorbească destul de bine limba albaneză.
Fatmir Cerem se ridică în picioare, se îndreptă către uşă şi fluieră strident. Trei tineri înarmaţi cu puşti Kalaşnikov răsăriră imediat din umbră.
— Bezim, adu un bidon cu benzină din maşină! ordonă el. Ne vom distra niţel.
Chipul tânărului se lumină de o bucurie plină de cruzime, fiind sigur de modul în care şeful său va folosi benzina.
La cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, Fatmir Cerem ţinea într-o mână de fier întregul ţinut aflat în jurul localităţii Bajram Curri, la nord de Drin, un râu parţial transformat în lac, datorită unui baraj hidroelectric. Locuitorii săi, oameni extrem de săraci, reuşeau să-şi ducă zilele scormonind în ultimele mine de cupru şi ocupându-se cu traficul de orice fel, începând cu armele şi terminând cu grâul furat de la organizaţiile umanitare.
Fatmir Cerem domnea prin teroare. Cele mai modeste estimări îi atribuiau vreo patruzeci de crime, comise potrivit regulilor sacre ale legii kanoun3, dar şi a altora, mai puţin respectabile. Fiind cel mai mare dintre cinci fraţi, crescut într-o familie onorabilă care se luptase dintotdeauna cu sârbii şi cu toţi cei care încercaseră să pacifice această regiune muntoasă, el reuşise să se facă aproape invulnerabil. Guvernul din Tirana promisese o recompensă de două sute de mii de dolari celui care îl va aresta, dar nu se prezentase încă nici un candidat. Nimeni nu avea chef să fie înmormântat în mod prematur…
Fatmir Cerem se întoarse în mijlocul încăperii şi se proţăpi în faţa bărbatului ce zăcea pe jos şi care se uita la ei cu ochi rugători.
— Pleh! 4 strigă el încruntat. Qen! 5
Picături mari de sudoare apărură pe faţa lui Nasir Kastriot, ce părea că ieşise dintr-un cuptor încins, iar ochii lui galbeni exprimau teroarea de care era cuprins. Când prietenul său, „colonelul” Jaqub Pedrorika, îi ceruse chiar în acea dimineaţă să-l însoţească până în nordul ţării pentru a se întâlni cu un negustor de arme, el nu se îndoise de nimic. Nasir Kastriot îşi petrecea aproape tot timpul la Tirana, unde locuia la hotelul Rogner, loc destinat mai ales ziariştilor, diplomaţilor şi oamenilor politici albanezi. Însărcinat cu relaţiile publice în cadrul UCK, el ducea o viaţă plăcută, călătorind adesea în scopul adunării de fonduri de la diaspora albaneză. Era plin de sine şi fuma numai ţigări englezeşti, arborând un aer misterios şi atribuindu-şi o putere, în mare parte, rod al imaginaţiei sale.