Capitolul I.
Soarele aflat la asfinţit înveşmânta într-un roşu wagnerian colonadele masive ale Porţii Brandemburgului ce marcau linia care delimita Vestul de Est.
Wolfgang Mann nu reuşea să-şi ia ochii de la monumentul a cărui umbră uriaşă se detaşa cu claritate pe pajiştile parcului Tiergarden. Impozanta arteră ce pleca de la Poarta Brandemburgului se îndrepta către Berlinul de Vest, o imensă dâră luminoasă şi dreaptă.
Ceva mai la stânga, cele şaisprezece etaje ale edificiului Europa Center aveau toate luminile aprinse, cu enorma reclamă a firmei Mercedes, simbol al noii Germanii.
Cu un gest grăbit, Wolfgang Mann îşi şterse lacrimile care îi umpleau ochii, apoi privi neliniştit în jur. Agenţii omniprezentei STASI1 urmăreau fără nici un pic de milă pe oricine ar fi fost capabil de cea mai mică trădare. Din fericire, penumbra ce domnea în observatorul circular al turnului Televiziunii Germaniei de Est îl proteja destul de bine.
Cu ochelari, cu părul alb şi înfăţişarea sa de iepure speriat, înfăşurat cu un lung fular din lână albastră, Wolfgang Mann avea aerul unui pensionar.
Fleşa turnului urca până la două sute cincizeci de metri deasupra lui Alexander Platz, dar observatorul în care se afla Mann nu atingea decât două sute de metri înălţime. Era destul de înalt ca să poată domina cele două părţi ale Berlinului. Un sistem de ceasornic făcea să se rotească într-un un cerc complet într-o oră. Pe măsură ce perspectiva Vestului se îndepărta, cei mai mulţi vizitatori se deplasau de-a lungul galeriei cu ferestre uriaşe: nimeni nu dorea să admire Berlinul de Est, nici berlinezii din DDR, nici turiştii veniţi din alte părţi.
Turnul constituia o deosebită atracţie. Datorită unui fenomen de reflecţie, soarele lumina geamurile turnului desenând o cruce orbitoare.
Alertate de agenţii lor din Vest, autorităţile comuniste reuşiseră să înlăture acest efect contrarevoluţionar, căptuşind ferestrele vinovate cu nişte plăci mate.
Wolfgang Man examina mulţimea din jurul lui. Erau turişti străini sosiţi din Vest, elevi din Est, perechi ce veniseră să admire apusul soarelui, ţinându-se de mână şi visând la ziua în care vor putea să treacă dincolo de Zid. Se aflau acolo şi câţiva bătrânei, înfofoliţi în paltoane groase. Mann se gândi că printre ei se ascundea poate şi vreun agent al STASI… Poate că era chiar acest tânăr cu faţa netedă ce contempla cu atenţie cele treizeci şi şapte de etaje ale hotelului Stadt Berlin, mândria Berlinului de Est…
Soarele dispăru brusc, iar coloanele Porţii Brandemburgului fură acoperite de întuneric. Nu se mai vedeau decât cele două şiruri de lumini violente ce punctau laturile monstruosului Zid, Die Mauer. De o parte şi de cealaltă a Porţii Brandemburgului, Wolfgang Mann distingea cu claritate reflectoarele puternice, foişoarele de pază, linia de obstacole antitanc, ce borda drumul, zidurile înalte, protejate de sârmă ghimpată. Sinistrul zid străbătea în zigzag Berlinul-de la nord la sud, ermetic şi mortal. Trecuse mult timp de când unii mai curajoşi putuseră să-l sară cu îndrăzneală şi un pic de noroc. Washingtonul vindea grâu Moscovei, Nixon era primit la Beijing, dar Zidul se fortifica pe zi ce trece, devenind din ce în ce mai inexpugnabil.
Crucile modeste de lemn ridicate de-a lungul său pe latura vestică erau singurele mărturii oriunde un om dornic de libertate căzuse ciuruit de gloanţele celor din Vopos2…
Wolfgang Mann era fascinat de luminile orbitoare ale Zidului. Nu îndrăznise să se apropie de el de când sosise în Berlin. Poliţia Secretă avea oameni pretutindeni, care patrulau fără odihnă în zona de două sute de metri lăţime, de-a lungul Zidului, oprindu-i şi interogându-i pe toţi cei care se apropiau.
De la începutul lungii şi periculoasei sale călătorii, el visase la Berlin, oraşul său natal, convins că Zidul nu putea fi chiar aşa de redutabil. Acum însă, în faţa acestui perete glacial şi inuman, simţea nevoia să plângă. Berlinul pe care dorise din tot sufletul său să-l revadă nu mai era decât o capcană mortală şi fără scăpare. Nici nu mai putea da înapoi. Era un miracol chiar faptul că ajunsese până acolo. Dacă ofiţerul de la frontiera cu Polonia nu ar fi fost beat, acum ar fi fost deja arestat.
Un bărbat cu chipul înroşit îl îmbrânci, iar el se dădu înapoi speriat. Nu dorea să atragă atenţia. Era imprudent să zăbovească acolo prea mult. Căută din ochi pe aceea în care îşi pusese toate speranţele. Ea dispăruse, înghiţită de mulţime. Se gândi că mai trebuie să reziste cel puţin trei zile. Dacă totul decurgea cu bine… Dacă nu, nu-i mai rămânea decât să se predea. Sau să se sinucidă.
Prefera cea de a doua soluţie.
Noaptea se instalase cu totul. Wolfgang Mann mai contemplă câteva secunde luminile Berlinului de Vest, apoi făcu cale întoarsă.
Pe culoarul către ascensor, îşi văzu chipul reflectat într-o oglindă. Era imaginea unui bătrân puţin gârbovit, mic şi firav. Se flăsă luat de mulţime înspre lift.
Pipăia cu degetele monedele care îi mai rămăseseră în fundul buzunarului. Cheltuise'trei mărci ca să se urce în turn. De cele şapte mărci care îi mai rămăseseră, abia putea să-şi astâmpere foamea timp de două zile.
În holul de la parter, se opri niţel neştiind încotro să se îndrepte. Vântul rece îl pătrunsese până la oase. Era periculos pentru un ins urmărit să stea în locurile publice. Singurul act de identitate pe care îl avea era o dovadă de sejur la centrul societic din Baikokour…
Din nou începu să caute în minte o persoană cunoscută, la care ar fi putut să se refugieze. Avusese la el două adrese. Găsise însă terenuri virane. Cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, când părăsise Berlinul, văzuse „Unter den Linden” arzând în flăcările albe ale obuzelor cu fosfor, şi pe ruşii care săpau tranşee pe Alexander Platz. Berlinul nu era decât un morman de ruine.
