Capitolul I.
Richard Lord, întins pe canapeaua de piele neagră din livingul cufundat în întuneric, privi acele luminoase ale ceasului Breitjing Chronomat: unsprezece şi zece. Trebuia să o ia din loc. Întoarse privirile spre fereastra camuflată cu hârtie cafenie, dând spre strada Sara Lazara, dar nu văzu decât o gaură neagră. De când începuseră bombardamentele NATO, imediat după căderea nopţii, Belgradul era cufundat într-un întuneric total. Iluminatul public fusese întrerupt, iar populaţia, îngrozită de bombe, se ferea să aprindă luminile în case, de teama de a nu fi reperaţi de bombardiere. O precauţie inutilă de altfel, când era vorba de bombe „inteligente” şi rachete de croazieră ghidate prin satelit.
Ca de obicei înaintea fiecărei întâlniri cu „iscoadele” sale, britanicul simţea un nod în stomac. Blestema Centrala că nu-l scăpase de o asemenea corvoadă periculoasă, în detrimentul misiunii sale principale. Fiecare întâlnire într-un oraş împânzit de informatori şi de agenţi ai serviciilor iugoslave RDB, în care populaţia, devenită paranoică de la declanşarea războiului, vedea în fiecare străin un spion, reprezenta un pericol mortal. Nu avea însă de ales. Ziua mişunau informatorii, iar noaptea capitala sârbă era un oraş mort, în afara câtorva zone, puţine la număr. Majoritatea restaurantelor şi a barurilor fuseseră închise căci belgrădenii se grăbeau să ajungă acasă după terminarea lucrului. Autobuzele şi tramvaiele se retrăgeau foarte devreme, iar bombardamentele aveau loc cel mai adesea noaptea. Rarele-vehicule încă în circulaţie erau reperate cu uşurinţă, cu toate că raţionalizarea benzinei la douăzeci de litri pe lună frâna serios utilizarea lor. Preţul pe piaţa neagră, trei mărci germane litrul, nu era la îndemâna majorităţii belgrădenilor, secătuiţi financiar după nouă ani de embargou şi de alte privaţiuni.
Din nefericire pentru Richard Lord, MI6, serviciul de informaţii externe britanice, nu voise să audă de nimic. Toţi agenţii acţionând sub acoperire diplomatică fuseseră expulzaţi din Iugoslavia încă de la începutul atacurilor aeriene, pe 24 martie. Richard Lord rămăsese singurul agent de la Belgrad, la dispoziţia serviciului pentru orice fel de corvezi. Lucrând clandestin, era considerat de autorităţi numărul doi în ierarhia înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, care îl cunoşteau sub o falsă identitate, aceea a unui venezuelean pe nume Ricardo Lama. O acoperire elaborată cu mult timp în urmă, care îi permisese accesul în destule ţări ostile. Graţie fizicului de playboy latin, şi a cunoaşterii perfecte a limbii spaniole, agentul britanic era deasupra oricăror bănuieli.
Cel puţin, aşa spera el.
Numără mintal până la o sută, acordându-şi un ultim răgaz înainte de a ieşi de la adăpost. Se ataşase de apartamentul închiriat de la o bogată pereche sârbă, nişte apropiaţi ai regimului, care se refugiaseră la Monte Carlo, aşteptând ameliorarea situaţiei din ţară… Situat în Starigrad – vechiul Belgrad – în apropierea străzii pietonale Kneza Mihailova, plin de bibelouri şi de mobile Ludovic al XV-lea contrafăcute, aurii ca nişte lingouri, la etajul cinci al unui imobil negru de jeg, poseda un ascensor care funcţiona.
Ajunsese cu numărătoarea la şaptezeci şi opt când auzi dinspre dormitor un mormăit răguşit, care îl descumpăni. În lumina difuză a ecranului televizorului pus pe podea şi funcţionând în permanenţă – pentru a fi avertizat de începerea bombardamentelor – îl văzu pe prietenul lui Duşan Velaci, stând gol puşcă lângă televizor, împreună cu blonda Ivana, care îngenuncheată pe covorul gros chinezesc, alături de o sticlă goală de Taittinger Comtes de Champagne, îi administra o felaţie. Secretară cu jumătate de normă, dar târfă cu program normal, avea o dantură strălucitoare şi nişte ochi albaştri plini de inocenţă, în contrast flagrant cu buzele groase şi roşii, cu sânii aroganţi şi cu crupa cambrată.
Richard Lord pierdu şirul, privind fascinat. Nevinovata Ivana, care l-ar fi păcălit şi pe Dumnezeu atunci când stătea în faţa calculatorului, înghiţea fără să clipească sexul monstruos al patronului-amant, într-o mişcare de metronom bine reglat. Duşan Velaci era atât de mândru de organul excepţional pe care îl poseda, încât l-ar fi dus spre binecuvântare şi preotului parohiei. Bine înfipt pe picioarele depărtate, înşfăcase cu dreapta pletele lungi şi blonde ale lui Ivana, imprimându-i propriul ritm şi încurajând-o cu un şuvoi de obscenităţi, în timp ce îi frământa cu cealaltă mână sânii.
Nu era un romantic. Pentru el sexul era doar un exerciţiu fizic, o continuare a reşedinţelor de antrenament muscular zilnice. Ieşea în fiecare seară cu altă fată, toate făcând parte din „haremul” lui.
Un adevărat stâlp al societăţii, bogat, instalat într-o vilă minunată din Sanjak, pe strada Pouchkinova, la doi paşi de reşedinţa lui Slobodan Miloşevici, făcuse avere construind clădiri oficiale şi vile pentru politrucii regimului. Richard Lord nu se împrietenise cu el la întâmplare. Cei de la MI6, agenţia de la Belgrad, aranjaseră o „ciocnire” întâmplătoare la Reka, unul dintre localurile de pe malul Dunării. Nu fusese prea greu. Duşan Velaci era singur, purtând unul dintre eternele lui tricouri vărgate, mulate pe torsul puternic, iar Richard Lord era însoţit de Branka Noukovici.
Sacrificase fără remuşcări virtutea şi aşa şifonată a lui Branka pe altarul patriei, punând bazele unei prietenii pline de perspective cu Duşan. Voinic, cu chipul inexpresiv şi cu părul cărunt tuns foarte scurt, Duşan Velaci nu era un playboy, pe când farmecul latin al lui Richard făcea furori la Belgrad. Pentru agentul MI6, Duşan reprezenta o sursă preţioasă.
Obişnuiau să iasă de două, trei ori pe săptămână în rarele localuri încă deschise, cu cele mai frumoase fete din Belgrad. În acea seară cinaseră în aer liber cu Ivana la Writer's Club, pe strada Francuska, în apropierea pieţei Republicii, unul din rarele restaurante încă deschise seara. După cină, pe când se pregătea să o conducă pe Ivana într-un apartament „special” de lângă hotelul Slavija, Duşan Velaci rămăsese fără benzină. Taxiurile se retrăseseră. Cu naturaleţe, Richard Lord îşi invitase prietenul să profite de apartamentul lui, aflat la câteva sute de metri.
