AnnaE
#0

Capitolul I.

          Ian Parker cu cămaşa lipită de spate de atâta transpiraţie, renunţând a mai găsi un loc de parcare sub platanii de pe bulevardul Habib Bourguiba; opri maşina paralel cu International Tunisia Palace. Fu reperat imediat de privirea categoric reprobatoare a unui „şoarece gri” – paznic contractual al poliţiei tunisiene – care patrula în zonă cu un talkie-walkie agăţat de umăr. Tunisienii găsiseră un mijloc foarte simplu de a descuraja prea numeroşii turişti algerieni care veneau pentru a-şi umple portbagajele cu lucruri care nu se găseau la ei. Poliţia tunisiană aplica saboţi de Denver vehiculelor înmatriculate în Algeria, imediat ce staţionau mai mult de treizeci de secunde. Conducând o maşină închiriată, Ian Parker nu se temea de o asemenea neplăcere. Părăsindu-şi Fiatul 127, pătrunse în holul lui International Tunisia Palace, un turn din beton cu un aer destul de sumbru.

          Puţinii funcţionari de serviciu, aşezaţi în spatele birourilor lor, îşi făceau vânt cu ziarele. Cu două zile în urmă instalaţia de aer condiţionat se defectase, degajând un fum dens. Tunisul era cotropit de unul dintre cele mai teribile valuri de căldură din istoria sa. Termometrele arătau 60 de grade la soare, iar în rarele zone cu umbră erau 45 de grade. Culmea „fericirii” era că, aflându-se în plin Ramadan, nenorociţilor tunisieni le era interzisă hrana şi băutura din zori şi până seara la ora opt fără un sfert, aceştia abia târându-se aidoma unor melci.

          Ian Parker îşi plimbă ochii prin hol rămânând decepţionat. Tourya nu era acolo. Merse şi cercetă cafeneaua din fundul holului, dar ceva neobişnuit îi atrase atenţia. Toate mesele erau ocupate numai de bărbaţi care stăteau fără a consuma nimic, obligaţi fiind la aceasta de Coran. Păreau a fi nişte actori care aşteaptă să se toarne un cadru de film. Americanul traversă în sens invers holul-saună sub privirile indiferente ale funcţionarilor, agasat şi în acelaşi timp resemnat. Ceea ce i se întâmplase în ajun era prea frumos! Sosit chiar în dimineaţa aceea cu velierul său la Sidi-Bou-Said, portul de agrement al Tunisului, el se dusese la International pentru a bea ceva şi a cumpăra ziare. În momentul în care se pregătea să plece, tocmai intra un echipaj al Libyan Airlines, Ian Parker reperă imediat o fată încântătoare sub una dintre calotele de culoarea nisipului, cu nişte trăsături infantile şi dure totodată, cu nişte ochi uluitori cenuşii care trădau o origine kabilă, cu un nas în vânt şi o gură de star. Ca o curiozitate, lui i se părea cunoscută această fată. Intrigată probabil de insistenţa cu care el o examina, stewardesa îi adresă un surâs vag. Ian Parker marşă pe această breşă:

          — Am impresia că vă cunosc, spuse el de-a dreptul. Am locuit mult timp la Tripoli şi de altfel, acum de acolo vin…

          Stewardesa, rămasă mai departe de colegii ei, îi aruncă o privire indiferentă.

          — S-ar putea!

          — Poate la o recepţie, insistase Ian Parker. Am lucrat la Ambasada Americană. Sunt diplomat şi mă aflu aici pentru moment într-o vacanţă…

          O licărire de interes străbătu ochii cenuşii.

          — Poate că totuşi ne-am întâlnit, admise tânăra libiană.

          Ea părea acum mai puţin interesată să-i refuze compania, Ian profită pentru a mai avansa puţin.

          — Sunt sigur că v-am mai văzut cu altă ocazie. Nu doriţi să bem ceva şi să încercăm să lămurim acest mister?

          — Poate mâine la prânz, dacă doriţi. Acum trebuie să mă duc să-mi prind colegii din urmă.

          — Bravo! Vom merge să facem o plimbare cu velierul meu pe mare, propuse Ian Parker. Pe căldura asta ar fi binevenită. Apropo, cum vă numiţi?

          — Tourya. Acum trebuie să vă părăsesc.

          El o urmări din priviri pe tânăra libiană, până ce uşa ascensorului se închise în urma ei.

          Picioarele şi silueta erau la înălţimea fontului. Pe moment ignoră faptul că ziarul Herald Tribune, cumpărat de la vânzătorul de presă al hotelului era vechi de trei zile. Să pescuieşti o astfel de fată într-un oraş ca Tunisul, imediat după sosire, înseamnă că Dumnezeu este de partea ta. Gândindu-se la frumoasa Tourya, americanului îi veni greu să adoarmă. Era sigur că a mai văzut-o, numai că îi era imposibil să-şi aducă aminte cu ce ocazie.

          Holul invadat de căldură şi pustiu îi părea acum sinistru. Tourya îşi schimbase planul iar el urma să-şi petreacă weekend-ul singur, devorând proviziile cumpărate la piaţa din Cartagina, în aşteptarea unui picnic pe mare.

          Necunoscând numele de familie al fetei, era imposibil să o caute la telefon. După o ultimă privire circulară prin holul pustiu, ieşi tocmai la timp pentru a zări „şoarecele gri” plecând de lângă maşina lui – cu privirea lacomă a unui leu care tocmai a devorat un bivol – nu înainte de a-i fi ataşat la parbriz o amendă contravenţională. Furios, mototoli hârtia aruncând-o pe trotuar. Ebonita volanului îi frigea degetele. Porni şi urcă în direcţia Pieţei Independenţei. Căldura golise centrul Tunisului. Tarabele cu cărţi de ocazie, instalate sub platanii de pe terenul viran central de pe bulevardul Habib Bourguiba erau pustii, Ian Parker parcurse treizeci de metri şi se pregătea să ocolească piaţa, când zări pe cineva făcându-i semne cu mâna de pe marginea trotuarului, după ce trecuse de strada Alger.

          Era Tourya cu picioarele strânse într-un jeans colant, un tricou roz mulând nişte sâni cu forme specifice vârstei de douăzeci de ani, aparent inconştientă de sex-appeal-ul ei. Sandalele aurii cu toc cui făceau să pară mai înaltă. Bărbatul observă plăcut surprins că ea purta pe umăr o sacoşă sport: picnicul era în buzunar, Ian Parker frână lângă trotuar, apăsând pe pedala de frână de parcă ar fi vrut să treacă prin podea. Când ai cincizeci şi cinci de ani, nu prea mult păr, dantura de cal şi o faţă mai degrabă banală, există unele mici plăceri cărora le acorzi destulă importanţă…

          Tourya deschise portiera şi se instală lângă el cu un surâs încântător pe buze.

          — Bună ziua!

Attachments