Capitolul l.
Felipe Ocampo parcurse doar în zece secunde cei o sută şaizeci de metri care despărţeau de sol cele ptruzeci şi opt de etaje ale turnului Colpatria, considerat cea mai înaltă clădire din Bogota. Trupul se strivi de trotuarul estic al arterei „Septima”, unul dintre cele mai animate bulevarde din capitala columbiană. Şi rămase nemişcat în mijlocul unei bălţi de sânge. Căderea iui fusese privită cu aviditate de un bărbat cu faţa grăsulie, cu o şuviţă pe frunte în stilul lui Hiţler şi o bărbie proeminentă. Instalat pe bancheta din spate a unui Chevrolet Blazer de culoare albă, cu geamuri fumurii, oprit la câţiva metri mai departe la colţul Străzii 25, nu pierduse nimic din această prăbuşire vertiginoasă. Pedro Garcia Velasquez izbucni într-un hohot de râs. Iar ochii duşi în fundul capului fură luminaţi de o sclipire veselă. Fereastra de la care căzuse Felipe Ocampo se închise imediat. Zgomotul circulaţiei acoperise urletele, aşa că nimeni nu observase căderea.
— Muy bien! Murmură el.
Curioşii se uitară în sus, încercând să descopere de la ce etaj se aruncase sinucigaşul. Dar nu văzură decât imensa faţadă. Albă a turnului Colpatria şi nici o fereastră deschisă. Câţiva trecători se adunară în jurul cadavrului. Unii şoferi îşi lăsară maşinile chiar în mijlocul bulevardului, provocând un ambuteiaj îngrozitor. Nimeni nu dădu atenţie Chevroletului alb ale cărui geamuri fumurii ascundeau pasagerii dinăuntru şi nici vehiculelor care îl încadrau.
O tânără cu părul negru şi cu o coadă care îi ajungea până la mijloc şedea în maşină alături de Pedro Garcia Velasquez şi izbucni în plâns, acoperindu-şi faţa cu mâinile, iar umerii erau zguduiţi de spasme. Faţa grăsulie a vecinului ei se încorda dintr-o dată de o furie oarbă. O apucă violent de coadă, îi trase capul pe spate şi o forţă să se uite la corpul strivit care zăcea pe asfalt; din răni începură să se prelingă către rigolă firişoare fine de sânge.
— Uită-te la acest cara/o, – care a crezut că poate să ţi-o tragă…
Melinda Avila nu răspunse, ci închise ochii ca să nu vadă această scenă oribilă. Ieşit din minţi, Pedro Garcia Velasquez îi trase un cot între coaste care îi tăie respiraţia.
— Uită-te. Cochina, 2 uită-te! Acum nu o să mai reguleze pe nimeni… Poponarul naibii, nemernic împuţit.
— N-am făcut nimic cu el, spuse ea pe un ton neutru.
Pedro Garcia Velasquez, născut într-o cocioabă în mijlocul sărăcimii din Aranjuez, una dintre mahalalele de pe colinele care înconjurau Medellinul, ura oligarhia şi tineretul bine crescut şi instruit. Ca să supravieţuiască, la paisprezece ani fura pietrele de pe morminte şi le vindea cioplitorilor în marmură mai puţin scrupulos! La şaisprezece ani, comisese prima crimă, înjunghiind un şofer care nu îl lăsase să-i fure maşina… Pedro sărbătorise această faptă cumpărându-şi un televizor şi oferindu-şi cea mai frumoasă târfă din cartier. Deşi mai comisese-multe crime de atunci încoace, descoperise-totuşi câţi bani pulea să scoată din traficul cu cocaină… Era suficient să-se ducă să ia pasta din Peru sau din Bolivia şi să o transforme în clorhidrat de cocaină, apoi să o expedieze în Mexic sau în Statele Unite…
Fireşte că existau şi riscuri. Mai întâi, concurenţa feroce, urmată de poliţia columbiană şi de DEA 3 americană. Ca să reuşească, Pedro se hotărâse să aplice un principiu cât se poate de simplu: Plomo o plata, adică „ori plumb, ori bani. Cumpăra concurenţii, poliţiştii, soldaţii, judecătorii, vameşii, cărăuşii. Cei care nu se lăsau corupţi erau ucişi. La început, Pedro nii ezitase să omoare chiar cu mâna lui. Nici măcar nu-şi mai amintea câţi oameni a omorât. Exact ca un măcelar care nu mai ştie numărul porcilor sacrificaţi. O făcea mecanic, ca şi cum s-ar bărbieri, însă. De la ascensiunea fulgerătoare, avea sute de si-carios” care îl ascultau orbeşte. El nu se deplasa decât pentru a-şi regla conturile personale. Ca şi acest Felipe Ocampo, care
1. Dobitoc.
2. Neruşinată.
3. Drug Enforcement Administration.
4. Ucigaşi.
Îşi permisese să-i agate amanta oficială, în acest caz. Ţinuse morţiş să asiste la moartea acestuia. Şi mai ales, să fie de faţă şi neruşinata asta de Melinda, ca altă- dată să-şi pună pofta In cui. _Tânăra suspina încetişor cu bărbia în piept.
În urmă cu o oră, când- Pedro apăruse acasă la ea fără să o anunţe, Melinda rămăsese uimită. Traficantul îşi petrecea cea mai mare parte din timp la Medellin, oraşul „lui”, şi în Magdalena Medio unde îşi avea moşia şi bazele secrete. Venea destul de rar în Bogota, unde era-grosul afacerilor, dar o anunţa. De data asta pretextase că venise cu afaceri pe negândite, ca să explice vizita neaşteptată. Se purtase foarte frumos cu ea, propunându-i doar să facă o plimbare prin oraş. Apoi, oprise maşina în faţa clădirii Colpatria şi îi spusese:
— Draga mea, uită-te bine la ferestrele biroului meu de la etajul 48.
Una dintre ele era deschisă, iar tânăra zărise silueta unui bărbat care se zbătea cu disperare în mâinile altor trei oameni care îl împingeau în gol. Îl recunoscuse pe Felipe Ocampo.
Pedro Garcia Velasquez scoase din buzunar un teanc enorm cu hârtii de o sută de dolari, scoase cinci şi i le dădu bărbatului de lângă şofer.
— Du-te şi dă-i banii lui Arbolito şi spune-i că sunt foarte mulţumit de ei. Estaba muy bien…
— Con mucho gusto, senor Pedro, zise garda de corp cu voce gâtuită de emoţie.
Luă banii şi coborî trântind portiera în urma lui. Blazerul era blindat tot, inclusiv podeaua. Chiar şi roţile aveau apărători împotriva gloanţelor. Geamurile erau groase de cinci centimetri, iar peste tot erau ascunzători pentru arme.
