Capitolul I.
Cu ochii aţintiţi pe gambele lungi, încorsetate în cizme înalte din piele fină şi neagră care aproape că se confundau cu pantalonul mulat la perfecţie pe coapsele fine ale contesei Hildegard von Brisbach, Becik Galata trase cu voluptate în piept fumul ţigării Montecristo. Cu un gest neglijent, contesa îşi azvârli într-un fotoliu mantoul din blană de panteră şi îi adresă turcului o privire amuzată. Ochii ei cenuşii erau puşi în valoare de un contur de culoare mov.
— Ce s-a întâmplat?
Turcul îşi scărpina pieptul păros cu un gest reflex. Cu trupul gol până la brâu, semăna cu un purcel gata de pus la rotisor, cu şuncile groase ce-i înconjurau talia, ca un colac de salvare pus în caz de naufragiu. Ochii umezi îi confereau un aer aproape uman. Turcul scoase un sunet neclar.
— Nu s-a întâmplat nimic. Doar că te doresc. E suficient să te privesc.
Hildegard îl privi cu ironie.
— Nu e o noutate pentru mine.
Ea îşi scutură părul roşcat conştientă de efectul produs asupra amantului ei, un obscur traficant turc, mândru de faptul că are de-a face cu o contesă autentică.
— Ai avut vreo problemă? Când am întrebat de tine la recepţie, funcţionarul s-a uitat pe un document cu aerul că ar căuta să vadă dacă este trecut numele meu acolo. Imediat după aceea, au venit doi poliţişti care mi-au cerut politicos să le arăt ce am în poşetă înainte de a mă lăsa să urc.
Becik Galata zâmbi mândru dezgolindu-şi dinţii înnegriţi şi rari.
— Asta-i pentru că am devenit deja un personaj important. Deschide numai uşa şi priveşte afară pe coridor.
Intrigată, contesa se supuse. Aruncă o privire afară şi văzu câte un bărbat instalat la cele două extremităţi ale coridorului.
— L-am văzut de când am venit aici, dar nu ştiam că te păzesc pe tine. Ce înseamnă toate astea? Eşti cumva arestat?
Situaţia asta părea că-l excită.
— Nu, au ordin să mă protejeze.
— De cine?
Turcul deveni misterios.
— Nu mă crezi? Tu eşti singura persoană care are voie să mă viziteze. Asta, pentru că în tine am încredere.
Contesa von Brisbach nu-şi putea reveni. Până nu de mult, Becik Galata nu păruse să facă o casă prea bună cu autorităţile din ţările pe care le tranzita. Hildegrand avea impresia că în Turcia abia scăpase să nu fie arestat. În urmă cu două săptămâni, el o trimisese să-i aducă nişte bani sub un pretext bun de păcălit copiii. Ea îi îndeplinise cu reticenţă cererea, nefăcându-şi iluzii prea mari în legătură cu activitatea amantului ei.
— O, ce frumoasă eşti! zise cu un surâs unsuros Becik.
În mod automat, femeia se privi în oglindă din profil. Nici urmă de burtă, sânii tari, crupa cambrată şi o cascadă de păr stacojiu. Nimeni nu ar fi putut bănui că are treizeci şi opt de ani. Din nefericire era divorţată şi săracă. Prin Viena circula zvonul că adesea îşi petrecea week-end-urile în ţările din Golful Persic din interese pur financiare. Ceea ce era doar parţial adevărat. De doi ani încoace, Becik Galata îi asigura nu numai nevoile esenţiale, ci chiar mai mult decât atât. Primise de la el un mantou din blană de vizon adus din Bulgaria. Era de fabricaţie sovietică, destul de ţeapăn, dar era totuşi vizon.
Ea îi accepta cadourile cu o demnitate trufaşă, menţinând o oarecare distanţă faţă de el. Se anima cu adevărat doar în timpul relaţiilor sexuale. Amintindu-şi de ascendenţa ei ungară, îi murmura la ureche obscenităţi ce aveau darul de a-l transforma pe grăsan într-un amant destul de acceptabil. Turcul nu reuşise niciodată să ghicească dacă Hildegard făcea dragoste cu el din simplu interes sau, aşa cum declara ea, pentru că nutrea pentru „bestia” ei o pasiune autentică. El scoase de sub cearşaf mâna dreaptă şi-i făcu un semn ce se dorea plin de tandreţe.
— Vino!
Hildegard se apropie încet de pat. Petrecuseră împreună seara precedentă, în care turcul se înfruptase îndelung din farmecele ei, ca de obicei… Acum el părea posedat de o nouă fantasmă pe care ea o bănuia. Făcu cei trei paşi către pat cu o încetineală agasantă şi se aşeză lângă el. Imediat, mâna grăsană a turcului se aşeză pe coapsa ei, apoi alunecă între picioarele îmbrăcate în ţesătura elastică. Hildegard nu se mişcă, observându-l atentă. Nu era deloc un Adonis. De fapt dorinţa îl făcea chiar respingător. Obrajii gelatinoşi îi tremurau, ochii erau ieşiţi din orbite, iar buzele groase întredeschise lăsau să se vadă nişte dinţi îngălbeniţi. El îşi trecu mâna stângă prin părul negru şi rar, apoi o întrebă cu glasul răguşit:
— Ştii ce vreau eu?
— Bineînţeles, doar eşti un porc.
Ea zâmbi, se aşeză pe pat şi îşi strecură mâna pe sub cearşafuri. Becik închise ochii cu un frison scurt, uşurat ca un bolnav căruia i s-a administrat injecţia calmantă.
Nu simţise pentru nici o altă femeie această dorinţă animalică. Viaţa plină de pericole şi frica îi amorţiseră dorinţele.
Trecuse printr-o îngrozitoare tensiune nervoasă, simţind cum în jurul lui se strângea un laţ mortal. Cu greu reuşise să scape şi să ajungă la Istanbul, tocmai la timp ca să prindă avionul ce decola cu direcţia Viena, unde se instalase la hotel Imperial.
Degetele contesei abia se mişcau sub cearşaf, dar sub atingerea lor se ridică o ditamai umflătura. Nerăbdător, turcul o apucă de ceafă şi încercă să o tragă spre el.
— Bestia” mea are nevoie de tine, îi şopti el răguşit.
Hildegard îl privi cu răceală.
— Nu te purta ca un porc prost crescut, făcu ea cu un glas suav. Eu nu sunt una din târfele tale culese de prin bazaruri.
