Capitolul I.
Un adevărat zid luminos apăru dintr-o dată, risipind ceaţa care căzuse peste Marea Chinei, când marele elicopter Westand făcu un viraj pentru a se aşeza pe pista din Macao Free Terminal. Zeci de pancarte luminoase în litere chineze sau latine decorau faţadele noilor cazinouri care apăruseră pe Avenida de Amizade. De la neoanele kitsch ale Grand Lisboa până la zidurile scânteietoare de la Sands, trecând pe lângă un turn ciudat luminat în albastru, întreg oraşul sclipea.
Era o „fâşie” din Las Vegas!
Macao, încă din 2002, avea douăzeci şi opt de cazinouri, pe lângă cele aflate în construcţie. Totul se întindea pe o distanţă de douăzeci de kilometri pătraţi, cu mai multe biserici decât erau în Vatican!
Ultima dată când Malko venise aici, colonia portugheză era de dimensiunile unui panou publicitar, nu era decât un mic oraş provincial, plictisitor, unde toţi se culcau la ora nouă.
Macao, retrocedat Chinei în 1999, fusese timp de cincizeci de ani zonă specială, asemeni Hong Kong-ului. După 2002, această confetti portugheză de la capătul lumii, aflată la şaizeci de kilometri vest de Hong Kong, în delta râului Perlelor, primise anual douăzeci şi două de milioane de vizitatori.
Toţi veniseră pentru un singur motiv: jocul.
Elicopterul se aşeza uşor pe acoperişul terminalului. Formalităţile poliţiei fură reduse la minim şi Malko se trezi imediat într-un taxi, în drum spre Mandarin Oriental, unul dintre cele mai luxoase hoteluri-cazino, unde îi fu rezervată o cameră de către cei de la biroul CIA din Hong Kong.
Clădirile impunătoare de treizeci de etaje înlocuiseră micile case din lemn, dar, paradoxal, toate inscripţiile din locurile publice erau bilingve, în portugheză şi în chineză, deşi de mult timp nimeni nu mai vorbea portugheza.
O mulţime de băieţi îl instalară în camera sa cu vedere spre grădina tropicală şi spre piscină şi, mai departe, spre reclamation area, cu terenurile udate de apa mării. Perseverenţi ca furnicile, chinezii cucereau în fiecare zi câţiva metri pătraţi în faţa apelor întunecate ale Mării Chinei.
Lui Malko nu-i mai era foame, după ce cinase în avionul de Bangkok-Hong Kong, înainte de a urca în elicopterul mult mai rapid decât orice „turbo-cat”.
Coborî la primul etaj unde descoperi un bar cu lambriuri de mahon, elegant şi pustiu. Plin de amabilitate, barmanul îi propuse să aleagă dintr-un sortiment de zece feluri de votcă. După stresul din ultimele zile, avea un ciudat sentiment de gol în suflet.
Lăsând alcoolul să-i alunece pe limbă, nu se putu abţine de la a se gândi la bărbatul din cauza căruia se afla în Macao.
Kim Song-Hun, trădătorul nord-coreean de la Biroul 39, structura financiară însărcinată cu finanţarea programului nuclear al Coreei de Nord. Acest om era în Phenian de douăzeci şi patru de ore şi nimeni nu-l va mai vedea niciodată. Fusese poate împuşcat sau trimis într-un lagăr de muncă silnică nord-coreean. Totuşi singur îşi alesese soarta. Acceptase să plece în schimbul fiicei sale, reţinută în Coreea de Nord. Aceasta din urmă, Eun-Sok, se afla acum în Bangkok, încercând să se adapteze într-o lume necunoscută pentru ea. Avea să sfârşească probabil, ca majoritatea refugiaţilor, în Coreea de Sud, dar ea nu-şi va uita tatăl niciodată.
În mintea lui, Malko îl revedea mereu pe Kim Song-Hun, încadrat de „diplomaţii” nord-coreeni, întorcându-se surâzător spre el, înainte de a se îmbarca spre infern.
Malko îşi petrecuse ultimele ore în Bangkok, alături de Ling Sima, agenta chinezoaică din Guoambu1, fără ajutorul căreia nu l-ar fi putut smulge pe Kim Song-Hun din mâinile nord-coreenilor.
Îi propusese să-l însoţească la Macao. Dar chinezoaica se împotrivise:
— Dacă află cei din Guoambu – şi ar afla cu siguranţă – voi fi suspectată de trădare în favoarea CIA. Ştii şi tu ce înseamnă asta.
Malko ştia şi nu mai insistase. China încă nu era cu adevărat democrată.
Îşi petrecuseră ultimele ore care le mai rămăseseră făcând dragoste în apartamentul lui de la Shangri-La. Primise nişte îmbrăţişări cum nu mai cunoscuse de mult timp. Când pătrunsese pentru ultima oară între şalele ei. Ling Sima se deschisese pentru a-l primi, mângâindu-l foarte intim. Ceea ce-l înnebunise de plăcere.
Dar nu-i lipsea numai femeia iubitoare, ci şi prietenia lui Imalai Yodang, puternicul „Stindard Roşu” al Triadei Sun Yee On, care cooperase foarte bine cu CIA în problema extrădării trădătorului Kim Song-Hun2.
În schimbul ajutorului său fusese bine remunerat.
Însă, pentru americani, această extrădare nu avusese decât un singur scop: să strângă informaţii despre nord-coreeni care să-i ajute să destrame filierele clandestine din Phenian destinate finanţării programului militar nuclear. Din păcate, pe parcursul odiseei sale din Phenian spre Bangkok, traversând China şi Laosul, Kim Song-Hun îşi pierduse toate documentele pe care le luase cu sine.
Din fericire, totul îi rămăsese în memorie. Înainte de a fi înapoiat nord-coreenilor, cei din CIA îl interogaseră în amănunţime.
Malko fusese cel însărcinat cu fructificarea informaţiilor pe care acesta le furnizase şi această „cruciadă” începea la Macao. Conform spuselor şefului Biroului 39 al Partidului Muncitorilor Nord-Coreeni, Macao era prima verigă a lanţului. Elementul principal al operaţiunii era banca Delta Asia, filială a grupului coreean Daesong. De mult timp americanii de la Financial Crimes Enforcement Network suspectaseră această organizaţie de spălare de bani, fără a putea aduce însă nici o dovadă.
