Capitolul I.
Un panou cu lumină intermitentă pe care scria „FILE”1 situat deasupra benzii din dreapta a autostrăzii E 10, anunţa vehiculele să încetinească la ieşirea de pe drumul 104 ce ducea la Amsterdam.
Tom Wonder, evitând un ambuteiaj, cârmi brusc volanul şi se aşeză cuminte în şirul de maşini oprite pe banda a treia, dar înainte să intre în coloană, şoferii îl claxonară indignaţi şi îl înjurară:
— Kuttekop! 2
În Olanda, nu îţi puteai permite să te joci cu „Codul rutier”, iar Golful alb aproape în întregime, aparţinând tânărului american, se vedea cât de colo că nu era autohton, lucru uşor remarcat de olandezul de rând.
În culmea fericirii, Tom Wonder le făcu cu mâna protestatarilor şi se angajă pe rampa ce ducea la Haarlemmerweg. Se gândea că se afla foarte aproape de un orgasm pe care îl considera deja ieşit din comun. Acest lucru merita din plin să străbată ca nebunul de două ori pe zi autostrada tristă, netedă ca-n palmă, ce lega Rotterdamul de Amsterdam. Olanda era de trei ori mai mică decât statul Indiana, totul fiind aici atât de descentralizat, încât, practic îţi petreceai mai tot timpul la volan. Merse de-a lungul canalului plin de şlepuri. Pe malul celălalt, casele mici şi dărăpănate evocau un decor din desenele animate, dar mai puţin vesel. Suburbia Amsterdamului nu era prea veselă nici pe vreme însorită, darămite când mai şi ploua…
În urmă cu trei luni. Când venise în Olanda, trimis de NATO. Sergentultom Wonder se gândise că singurele distracţii erau muzica pop şi jogging-ul. Însă primele săptămâni îi alungaseră previziunile cele mai pesimiste…
La început, a lucrat într-o zonă industrială de o tristeţe iremediabilă aflată între autostrada E 36, care ducea la Gudă şi la Capelseweg, în partea nordică a Rotterdamului, refugiul depozitelor şi al altor birouri exilate în acest colţ uitat de lume… Tot perimetrul era înconjurat cu un gard metalic, ceea ce îi imprima vag aerul unui lagăr de concentrare.
În privinţa portului Rotterdam, Tom nu îşi mai făcuse nici o iluzie: nu se zărea nici un singur bar cu târfe. Numai câteva „heroine-girls” îşi făceau veacul prin cafenelele din imensa zonă portuară, gata să se vândă pentru câţiva florini. Erotismul nu prea avea cu ce să fie încurajat. Cât despre bucătăria autohtonă, dacă nu îţi plăcea mâncarea indoneziana, erai condamnat să mănânci numai hamburgeri, iar specialitatea olandeză o constituiau cartofii fierţi în coajă…
Într-o dimineaţă în care, Tom Wonder îşi alunga plictiseala făcând jogging prin preajma biroului, se oprise brusc la vederea unei apariţii absolut insolite pentru aceste locuri austere. Era o tânără cu părul ridicat în coc, îmbrăcată într-o bluză elegantă din mătase, sub care jucau sânii orgolioşi şi cu o fustă crăpată, lucru extrem de rar în Olanda, din care se iveau ciorapii negri cu dungi. Stătea nemişcată într-o staţie de autobuz, indiferentă la privirile curioase pe care le stârnea… Tom Wonder se apropie de ea şi îi zâmbi. Americanul avea un farmec aparte datorită mustăţii negre, figurii luminoase şi constituţiei sale atletice. Ziua aceea însemnase pentru el sfârşitul alergatului şi începutul unei perioade binecuvântate care mai continua şi în prezent. Dintr-o dată, sergentului Wonder i se păru că armata avea şi o latură bună… De frică să nu cumva s-o împartă cu camarazii săi, nu pomeni nimănui de cucerirea lui. Decât fratelui mai mic căruia îi trimitea scrisori în Indiana.
Tom Wonder nu era un împătimit al războiului. Intrase în armata americană fiindcă, deşi avea diplomă în informatică, nu îşi găsise de lucru. Familia lui ţinuse întotdeauna cu democraţii şi îi vedeau cariera militară cu ochi critici.
Opri la semaforul de pe Prins Henrikkade, vizavi de marele pod peste canal ce ducea la gara centrală. Fiindcă stopul era destul de lung. Îşi permitea o mică siestă. Îşi verifică în oglinda retrovizoare mustaţa neagră, apoi se uită pe geam. Pe pod era o faună destul de pestriţă şi periculoasă, formată din vânzători de droguri, traficanţi, hoţi de buzunare, cerşetori care îi pândeau pe trecători.
Tom aprinse farurile şi viră la dreapta, pe Damrak, bulevardul scăldat în lumina neoanelor care ducea la palatul regal. O bandă largă, puţin mai ridicată, destinată tramvaielor, ocupa mijlocul şoselei, ca mai peste tot în Olanda, obligându-i pe şoferi la un joc periculos de-a v-aţi ascunselea cu numeroasele tramvaie verzi.
Prin ferestrele fără perdele putea să vadă gospodinele care pregăteau masa sau făceau curăţenie. Acest mod de a lăsa trecătorii să vadă ce se întâmplă în casele lor ar putea constitui chiar un sport naţional, dacă olandezii ar fi avut imaginaţie. Din păcate, dormitoarele nu aveau ferestrele la stradă.
Nimeri iarăşi într-un ambuteiaj… Adâncit în gândurile lui, viră puţin mai la stânga urcându-se pe şinele de tramvai şi se angajă în urma garniturii, sub privirile reprobatoare ale unui poliţist bărbos, care se mulţumi să-i facă un semn amical cu mâna ca să coboare. În societatea olandeză destul de tolerantă, poliţiştii erau buni doar la a aduna în zori de pe străzile Amsterdamului drogaţii care au murit în urma unei supradoze. Haşişul şi marijuana se vindeau practic la liber, iar heroina se cumpăra în văzul lumii. Drogurile soseau la Rotterdam cu vapoarele sau cu hidroavioanele mai mici care le aduceau de pe vapoarele ancorate în larg. După aceea, stupefiantele plecau spre Amsterdam şi spre celelalte ţări europene.
Sfârşind slalomul printre maşini şi tramvaie, Tom Wonder ajunse în piaţa Dam, în centrul Amsterdamului, chiar în faţa falnicului Monument Naţional. Un interpret insolit la cimpoi îşi umfla obrajii pe trotuarul din Paleisstraat în faţa unei bănci, dar nimeni nu-i dădea atenţie. Americanul încetini, examinând postamentul monumentului. Era imposibil să staţioneze aici. Puţinele locuri de parcare erau deja ocupate de taximetrişti. Nu o zări pe fata care îl aştepta şi fu nevoit să ocolească piaţa, evitând sensurile Unice.
Era la al treilea tur, când o siluetă apăru de pe Aert van Nesstraat şi îi făcu veselă cu mâna. Tom tresări când văzu picioarele lungi strânse în jeanşi şi părul în vânt, care îi ajungea mai jos de mijloc
