Capitolul I.
Sprijinit de balustrada din piatră a terasei de pe acoperişul Ambasadei americane, Tom Burns, omul din CIA1 pentru Peru, privea cu un aer scârbit nesfârşitul convoi ce defila pe bulevardul Arequipa scandând sloganuri şi fluturând lozinci şi steaguri roşii. Demonstranţii urlau din răsputeri, huiduind guvernul şi îndemânând la revolta armată. Un nor gros de praf acoperea totul.
În dreptul ambasadei, ei se opreau cu pumnii ridicaţi şi strigau:
— Yankee go home! Viva la lucha armada! Libertad por el Pueblo! 2
Ambasada era încuiată. Porţile grele erau legate cu lanţuri groase şi în spatele lor stăteau sentinele înarmate. Trotuarul era protejat de un şir de borne de ciment ce împiedicau parcarea maşinilor, prevenind astfel orice act terorist provocat de maşini-capcană. În faţa mulţimii dezlănţuite, serviciile de securitate erau însă neputincioase.
Tom Burns îşi aprinse resemnat o ţigară. Un grevist fusese ucis cu o zi în urmă, în faţa aeroportului. Deşi demonstraţia era de un calm relativ, muncitorii păreau mai înverşunaţi ca alte dăţi. Tensiunea crescu şi mai mult când coloana ajunse în dreptul palatului Guvernului.
Manifestanţii încercau să se caţere pe grilajul ce înconjura clădirea. Guardia Civil era pregătită de ripostă armată, aveau să fie victime, fapt ce provoca o şi mai mare furie în rândul revoltaţilor.
De mai multe săptămâni, Lima era paralizată de nenumărate greve, de manifestaţii de protest ce adesea degenerau în înfruntări soldate cu vărsare de sânge.
Privirile americanului rătăceau de-a lungul marelui bulevard. De cealaltă parte a acestuia, numeroase perechi de îndrăgostiţi înlănţuiţi, stăteau rezemate de zidurile micului Muzeu de Artă Italiană, izolat în mijlocul unui părculeţ. Acestora nu le păsa de revoluţionari şi de vacarmul din jur, de urletele amplificate de megafoane şi de claxoanele autobuzelor blocate.
Ceva mai la stânga se înălţa turnul cenuşiu şi masiv al hotelului Sheraton, ce domina centrul oraşului, distrus, de parcă ar fi suferit de pe urma unui bombardament, cu casele ruinate, abandonate, pline de şobolani…
Tom Burns îşi şterse ceafa udă de sudoare şi bău o înghiţitură de bere, direct din cutie. Căldura umedă, lipsa oricărei adieri de vânt, cerul cenuşiu al începutului de toamnă, toate la un loc erau apăsătoare şi sufocante. La Lima nu ploua aproape niciodată şi praful acestui oraş cu şase milioane de locuitori era mereu în suspensie în atmosferă. În sud, spre San Isidro şi Miraflores, cartierele bogate, praful se combina cu umiditatea Pacificului, formând o brumă groasă şi cleioasă ce dădea impresia că te afli într-o ţară nordică.
Pe acoperiş îşi făcu apariţia şi Lester Cross, adjunctul său. Buzunarul acestuia era deformat de un imens walkie-talkie.
— A sosit colonelul Ferrero, sir. Veniţi jos?
Birourile agenţiei se aflau la subsolul ambasadei, lângă cafenea, fără nici un fel de acoperire. Singurul avantaj era că exista aer condiţionat.
— Mai bine chemaţi-l aici, spuse Burns.
Coloana demonstranţilor se apropia de sfârşit, urmată la mică distanţă de două blindate cu mitraliere din Guardia Civil. Erau dotate şi cu cisterne şi furtune de apă. În urma lor se afla un ambuteiaj de proporţii monstruoase. Tom Burns îşi întâmpină oaspetele care tocmai urca scara.
— Ce mai faceţi, colonele?
Colonelul din Dircote3 avea chipul aproape la fel de verde ca uniforma, era complet chel şi un zâmbet viclean îi deforma trăsăturile. Purta o cămaşă mexicană şi un revolver mare la centură.
— Mulţumesc, bine, Mister Burns, spuse peruanul.
Mereu era bine. Ţara se afla în declin general, solul4 se diminua ca gheaţa la soare şi în fiecare zi un poliţist era asasinat, în timp ce închisorile erau pline până la refuz de membrii formaţiunii Calea Luminoasă. Cu toate acestea bătrânul preşedinte Belaunde, ascuns în palatul său din centrul oraşului, continua să afirme cu tărie că avea să lase succesorului său o ţară bine cârmuită… El arăta tuturor vizitatorilor săi planul şoselelor construite în Amazonia, care serveau mai degrabă traficanţilor de cocaină, aşa numiţii narcos. Acele şosele erau piste de aterizare pentru avioanele încărcate cu droguri…
Armata nu era suficient de puternică pentru a lupta cu terorismul şi cu traficanţii în acelaşi timp.
Or, teroriştii din Partidul Comunist Peruan, cunoscut mai ales sub numele de „Calea luminoasă”, se străduiau din răsputeri să distrugă fragila democraţie din ţară. Erau înzestraţi cu ferocitatea Khmerilor Roşii şi cu răbdarea lui Mao Tse Tung:
Guvernul hotărâse să lupte contra celor din Calea Luminoasă. Trupele speciale ale infanteriei marine, binecunoscute pentru brutalitatea lor, interveneau adesea cu cruzime. Mai multe sute de săteni din regiunea Ayacucho îşi sfârşiseră zilele în gropile comune.
Pe bulevardul Arequipa, zgomotul manifestanţilor făcuse loc claxoanelor zecilor de maşini blocate.
— Doriţi o bere, colonele?
— Con mucho gusto.
Tom Burns aşteptă ca peruanul să se răcorească şi spuse:
— Aveţi noutăţi?
Colonelul Ferrero schiţă un zâmbet:
— Nu încă, dar aştept veşti dintr-un moment în altul. Trebuie să mă întâlnesc cu ei aici.
— Credeam că întâlnirea va avea loc la prânz.
— Nu-i întotdeauna aşa uşor, făcu colonelul. În Lima nu sunt telefoane aşa de multe ca la dumneavoastră, în SUA. Nu trebuie să vă faceţi griji.
Tom Burns lăsă să-i scape un sunet ce nu părea să semene cu o aprobare. Doi dintre agenţii săi din CIA fuseseră trimişi să se infiltreze în sânul organizaţiei, dându-se drept revoluţionari columbieni din M 19.
