AnnaE
#0

Capitolul I.

          Ghemuit pe rambleul înierbat de la marginea drumului, la intrarea în satul Ban Thasi, cu rucsacul pus alături, Xai Vang pândea şoseaua nr. 41 care ducea la Phonsavan. De la tabăra lui din junglă, de lângă râul Nam Xan, mersese o parte din noapte pe poteci abrupte ca să ajungă la această panglică de asfalt găurită ca o pătură veche mâncată de molii. Reţeaua rutieră din Laos se limita la câteva şosele mari abia întreţinute, şoseaua nr. 13 şi nr. 7, care legau Luang Prabang, Vientiane şi Phonsavan. Restul era abandonat, din lipsă de bani.

          Xai Vang ciuli urechea, auzind un zgomot de motocicletă şi pândi ieşirea din viraj, aflată în dreptul primelor case din Ban Thasi. O motocicletă mică apăru, rulând cu viteză mică, iar tânărul meo se ridică cu inima bătând puternic.

          Era cu siguranţă cel care venea după el să îl ducă la Phonsavan.

          De trei zile aştepta, ascuns în junglă, nu departe de şosea, prima zi cu lună nouă, data întâlnirii.

          Motocicleta se apropia, condusă de un bărbat cu şapcă din pânză, încotoşmănat cu un fel de canadiană verzuie. Pe aceste platouri înalte, era frig în decembrie. Xai Vang simţi deodată cum i se accelerează pulsul: necunoscutul de pe motocicletă avea un Kalaşnikov pe umăr! Ori, doar miliţienii comunişti din miliţiile de autoapărare aveau dreptul să poarte armă. Nu era, deci, omul pe care îl aştepta.

          Cu picioarele tremurând, rămase pe loc, cu privirea în pământ. Mai ales, nu trebuia să atragă atenţia. Motocicleta trecu pe lângă el fără să încetinească, în Laos, oamenii se deplasau deseori pe jos, deci prezenţa lui nu avea nimic excepţional. Deodată, îşi dădu seama că zgomotul motocicletei se atenuase brusc.

          Xai Vang privi scurt spre motocicletă şi pulsul îi sări până la cer: motociclistul tocmai oprise şi întorcea, venind spre el! Tânărul meo îşi impuse să nu se mişte. Nici nu-şi înălţă capul, aşteptând ca bărbatul să oprească în faţa lui şi să îl interpeleze.

          — De unde vii? Îl întrebă miliţianul. Nu te cunosc.

          Miliţienii comunişti de autoapărare a satelor supravegheau totul, atenţi să depisteze partizanii grupurilor de combatanţi meo1 anticomunişti, care, ascunşi în jungla deasă a acestei ţări foarte puţin populate, ţineau încă piept regimului Pathet Lao2, aflat în funcţie din 19753. Aproximativ cinci sute de mii de meo trăiau liberi, adesea amestecaţi cu laoţieni de alte etnii, ceea ce le permitea luptătorilor din rezistenţă să obţină un mic sprijin logistic.

          — Merg la Phonsavan, murmură Xai Vang. M-am oprit fiindcă eram obosit.

          — Din ce sat vii?

          — Ban Mok.

          — Ai acte?

          Fiecare laoţian trebuia să posede o carte de identitate în care se menţiona etnia. Bineînţeles, născut şi crescut în clandestinitate, Xai Vang nu avea aşa ceva. În faţa tăcerii lui, miliţianul îşi aşeză motocicleta pe cric şi apucă cureaua Kalaşnikovului, pentru a lua arma. Xai Vang tremura din toate încheieturile. Miliţianul, sub ameninţarea armei, urma să-l ducă în satul vecin. Şi când se va descoperi cine este, va fi, în cel mai bun caz, trimis într-o tabără de reeducare, de unde rareori se ieşea viu. Dintr-o singură mişcare, el băgă mâna sub cămaşă şi apucă mânerul din corn al pumnalului ascuţit ca o lamă de ras pe care îl purta întotdeauna la el.

          În junglă, era un tovarăş indispensabil.

          Când văzu ţâşnind lama strălucitoare şi curbată, miliţianul făcu o săritură înapoi, încercând cu disperare să îşi treacă pe deasupra capului cureaua Kalaşnikovului. Aproape reuşise când Xai Vang îi înfipse pumnalul în abdomen, cu toată forţa. Apoi, cu o mişcare puternică din încheietură, ridică în sus lama înfiptă până-n plăsele, spintecându-l pe miliţian în două, ca pe un iepure. După aceea, se dădu înapoi, cu pumnalul în poziţie orizontală. Ţinându-se cu amândouă mâinile de pântece, miliţianul se clătina, cu gura deschisă şi trăsăturile crispate de durere.

          Xai Vang apucă de capătul ţevii Kalaşnikovului pe care miliţianul îl purta pe după gât şi trase puternic spre el, făcându-l pe rănit să cadă în şanţ. Apoi sări peste el şi, dintr-o singură mişcare, îi tăie gâtul de la o ureche la cealaltă. Se ridică, cu mâinile pline de sânge. Avea impresia că omorâse un animal, nu o fiinţă umană. Privi în jurul lui: şoseaua era în continuare pustie.

          Alergă la motocicletă, îi ridică cricul şi o aruncă în şanţ, lângă cadavrul posesorului ei. Cu creierul terci, ezita asupra a ceea ce urma să facă. Dacă rata întâlnirea, nu mai avea decât să se întoarcă în junglă. Era tentant. În plus, Kalaşnikovul era un bun preţios. Doar că era în misiune.

          Trebuia să ajungă la Phonsavan, iar de acolo în Thailanda cu preţioasele documente pe care le transporta. Aşa cum îi ordonase, prin telefonul via satelit, omul pe care îl respecta cel mai mult în lume, generalul Teng Thao, şeful militar al etnicilor meo, cel care de treizeci de ani îi condusese la luptă împotriva nord-vietnamezilor şi a membrilor Pathet Lao, cu şanse variabile. Dar, în ciuda tuturor, era în continuare şeful lor. Chiar dacă locuia la mii de kilometri de Laos, în California.

          În timp ce Xai Vang se gândea, o turmă de porci negri pitici, scăpată dintr-o fermă apropiată, apăru din mărăcini şi, atrasă de mirosul de sânge, intră în şanţ, în jurul cadavrului bărbatului pe care tocmai îl omorâse.

          Xai Vang rămase pe loc, cu pulsul atingând 200. Trebuia să-l aştepte pe bărbatul cu care avea întâlnire. Oricare ar fi fost riscurile. Cu privirea lipită de ieşirea din sat, rămase pe loc, nemişcat ca o statuie.

          În cele din urmă, o jumătate de oră mai târziu, apăru o motocicletă, condusă de un bărbat tânăr, mustăcios, mai slab şi mai scund decât Xai Vang. Necunoscutul pronunţă doar:

          — Xai Vang?

          — Da.