Capitolul I.
Tânărul prinţ Ryad Bin Aziz Al-Whaleed se trezi într-o dispoziţie excelentă. Pentru prima sa noapte în Beirut, dormise buştean. Sosit cu o seară înainte de la Riyad, profitase mai întâi de o magnifică creatură care, pentru 5 000 de dolari, îi oferise toate orificiile ei naturale. Ryad Al-Whaleed era fericit să regăsească farmecul sulfuros al acestui oraş care îi făcea să viseze pe toţi saudiţii, sufocaţi de constrângerea wahhabistă, în care toate plăcerile vieţii erau interzise.
Acestei satisfacţii hedoniste i se adăuga o mândrie legitimă: unchiul său, prinţul Mikrin Al-Saoud ben-Abdelaziz, frate vitreg cu regele Abdallah, şeful de la General Intelligence Department1, îl însărcinase să meargă la postul din Beirut, condus de un înalt funcţionar ai regatului, Fouad El-Rorbal, pentru a îndeplini o misiune de cea mai înaltă importanţă. Până în acea zi, tânărul prinţ Al-Whaleed, membru al cabinetului unchiului său, se ocupase de relaţiile cu Serviciile străine. Ceea ce consta, în principal, să ducă la restaurant delegaţii de agenţi ai Serviciilor secrete grăbiţi să părăsească această ţară sinistră, fără nici o distracţie, unde femeile erau inaccesibile şi cvasiinvizibile, neavând nici măcar dreptul să conducă. Fouad El-Rorbal era un funcţionar serios şi supus care, cu o valiză cu bani la el, făcea periodic turul diferitelor Servicii libaneze, pentru a-şi plăti informatorii, dar pentru această misiune, prinţul Mikrin voia pe cineva absolut sigur, din familie.
Ryad Al-Whaleed se întinse, în faţa enormului ecran de plasmă al televizorului prins pe perete, în faţa patului şi pornit pe CNN, fără sonor. Îl instalaseră în cel mai frumos apartament din hotelul Bristol, în Hamra, în apropiere de ambasadă. Două sute de metri pătraţi de lux rafinat. Apăsă pe o sonerie, ca să anunţe că se trezise. Euforic, îşi reaminti discuţia cu unchiul său, în diwan, în compania unei sticle de Chivas Regal. În particular, saudiţii beau ca nişte sparţi.
— Maiestatea sa – Dumnezeu să-l apere – îi spusese el nepotului său, a luat o decizie de cea mai înaltă importanţă, care trebuie să rămână secretă.
Ryad Al-Whaleed aşteptase continuarea, atent la unchiul său. Acesta din urmă coborâse vocea pentru a anunţa:
— Acest câine eretic de Hassan Nasrallah trebuie trimis la Shatan2.
Se simţea că nu îi plăcea să pronunţe acest nume ruşinos. Ryad Bin Aziz Al-Whaleed, în ciuda climatizării puternice, simţise o picătură de transpiraţie pe spate.
Sayyed3 Hassan Nasrallah, şeful Hezbollah-ului libanez din 1992, în urma asasinării de către israelieni a predecesorului său Abbas Moussaoui, devenise, după războiul fulger din iulie 2006, vedeta lumii arabe, omul cel mai popular din regiune. Miliţia sa ţinuse piept armatei israeliene, care invadase sudul Libanului în urma unei operaţiuni a Hezbollah-ului în nordul Israelului, pe 12 iulie, care se soldase cu moartea a opt soldaţi ai Tsahal şi răpirea altor doi. După aceea, Hezbollah-ul lansase mii de rachete spre Israel, începând din sudul Libanului. Descurajaţi de rezistenţa neprevăzută a miliţiilor cu drapelul pe care apărea un kalaşnikov pe fond galben, israelienii îşi opriseră atacul, pierzând în jur de cincizeci de blindate şi fuseseră nevoiţi să accepte o umilitoare încetare a focului impusă de ONU. Aviaţia lor zdrobise totuşi Libanul sub tonele de bombe, provocând pagube considerabile. O parte din periferia de sud a Beirutului, populată în principal de şiiţi, fusese demolată complet – 254 de imobile rase – satele din sudul Libanului transformate în grămezi de moloz şi peste o mie de civili libanezi muriseră în urma acestor bombardamente, în ciuda bombelor „inteligente”. Şi toate acestea, în momentul în care Libanul ieşea din interminabilul coşmar al războiului civil şi de sub ocupaţia siriană. Bombele israeliene aduseseră ţara cu douăzeci de ani în urmă, distrugând numeroase infrastructuri şi provocând un milion de refugiaţi. Slăbit după acest război „fulger”, Libanul îşi lingea rănile şi se pregătea pentru o nouă reconstrucţie.
Şi totuşi, Hassan Nasrallah, cel care declanşase acest cataclism, devenise liderul cel mai popular din lumea musulmană.
Or, era un şiit!
De paisprezece secole, sunniţii şi şiiţii duceau un război feroce. Şiiţii, înjur de 10% din musulmani, se aflau mai ales în Iran şi Irak, dar reprezentau 35% din populaţia Libanului. Detestaţi de sunniţi, adică de aproape întreaga lume arabă, acum ridicau capul. În multe case sunnite, dezlipiseră fotografia lui Ussama Bin Laden pentru a o înlocui cu cea a lui Hassan Nasrallah.
Pentru regele Abdallah al Arabiei Saudite, protectorul locurilor sfinte şi conducător ai sunniţilor, asta însemna oroarea absolută, umilinţa supremă.
Dacă nu erau opriţi, nimeni nu ştia până unde vor ajunge aceşti eretici.
Împietrit de respect şi emoţie, tânărul Ryad Bin Aziz Al-Whaleed nu putuse decât să întrebe:
— Ce trebuie să fac pentru a duce la capăt acest plan?
Prinţul Mikrin Al-Saoud îl liniştise.
— Nu vei fi singur. În înţelepciunea sa foarte mare, regele nostru a decis să se alieze cu evreii şi cu cruciaţii pentru a duce această sarcină la bun sfârşit.
Tânărul saudit nu se putuse abţine să nu tresară.
— Cu evreii?
Avea impresia că cerul se prăbuşea peste el. Desigur, oficial şi pentru a nu displace americanilor, regele Abdallah susţinea un „plan de pace” între Israel şi palestinieni. Dar toţi ştiau că, în inima sa, visa să îi arunce pe toţi israelienii în mare, pentru a recuceri Al Qods4, Prea Sfântul şi să redea pământurile palestinienilor, adevăraţii credincioşi.
— Evreii vor ca şi noi moartea acestui câine de Hassan Nasrallah, continuase prinţul Mikrin. Aliaţii noştri de la Washington, la fel. Vei pleca deci la Beirut, sub acoperirea unei misiuni diplomatice şi îi vei ajuta pe cei doi aliaţi ai noştri. Israelienii sunt foarte puternici, dar au nevoie de noi. În Liban şi-au pierdut multe legături. Americanii, la fel.
