Capitolul I.
Pe o pubelă în jurul căreia roiau muştele, stătea în echilibru o pisică neagră, fără coadă. Oleg Kopecki întoarse capul şi se opri în dreptul unei pasarele aflate deasupra canalului ce separa Ring Road în două. Era un canal de evacuare adânc de mai mult de doi metri, ce nu mai era utilizat. Rămânea însă o capcană ideală pentru automobiliştii neatenţi la volan.
Un panou fixat alături de pasarelă indica „Al Ghaledi Group” şi o săgeată arăta către cealaltă parte a drumului, unde se ridica o clădire modernă, de patru etaje.
Magazinele de la parter erau prevăzute cu obloane din fier.
Oleg Kopecki aşteptă să se mai descongestioneze circulaţia. El îşi şterse fruntea cu o batistă imensă cu carouri. Soarele ardea încă şi cascheta din pânză albă nu reuşea să-l protejeze. Îşi lăsase Mercedes-ul 200 de culoare cenuşie în colţul străzii Zubayri, la o distanţă de două sute de metri.
În mod automat, el se uită în jur. Pe trotuarul din spatele său nu se vedea decât un vânzător tolănit pe un sac cu arpacaş. Aşezat în faţa prăvăliei. Acesta avea obrazul stâng deformat de un ghemotoc. Iar privirea îi era îndreptată în gol. Bărbatul era rupt de lumea exterioară Mesteca frunzele visării şi ale uitării de toate.
Erau frunzele de un verde crud ale arbustului qat, ce creştea cam peste tot în Sanaa, pe care oamenii le mestecau ore în şir şi al căror suc le procura o senzaţie asemănătoare celei oferite de opiu. Era nebunia Yemenului. În fiecare amiază, ritmul vieţii devenea mai lent sau se oprea definitiv. Toţi mestecau frunzele qat. Oamenii deveniseră atât de dependenţi de drogul acestei plante. Încât nu se puteau lipsi de el nici în timpul lucrului. Un taximetrist aflat în stare de euforie intrase cu maşina drept într-un zid, cu pasageri cu tot. O legăturică de qat putea fi procurată contra unei sume mici de bani, între cincizeci şi o sută de riali. Comerţul cu acest drog era o sursă excelentă de câştig. Grija esenţială a celor mai mulţi funcţionari în fiecare dimineaţă era cum să-şi procure drogul zilnic.
Nimeni nu înţelegea cum de ţara continua să meargă. Aproape toţi yemeniţii rumegau fericiţi frunzele verzi. Cei mai serioşi se mulţumeau să facă acest lucru numai în zilele de joi şi vineri.
În vreme ce rusul îl observa, vânzătorul scoase din brâul lat o sticluţă cu apă minerală şi bău o înghiţitură bună. Qat-ul făcea sete, aşa că pe străzile din Sanaa se puteau găsi sticle cu apă Shamran. Un fel de Perrier local.
Oleg Kopecki aruncă o privire plină de dezgust către yemenit şi se îndepărtă pe şosea. Circulaţia era acum ceva mai fluentă.
Ruşii puteau fi recunoscuţi de la o poştă. Purtau caschete albe, pantaloni cu mult prea largi şi cămăşi lipsite de eleganţă, în Sanaa, erau cu miile: consilieri militari şi civili, diplomaţi, ingineri.
Oleg Kopecki depăşi un Mercedes negru cu ferestrele fumurii, ce staţiona în faţa unui imobil şi pătrunse în holul întunecat. Imediat fu interceptat de către un soldat care-i tăie calea, cu mâna dreaptă ridicată. Asta însemna „stop”. Un al doilea soldat îşi făcu apariţia, îi şopti primului câteva cuvinte şi se îndepărtă. Amândoi erau înarmaţi. Câte un pistol imens se vedea vârât la cingătoare. Yemeniţii nu puteau suferi tecile. Oleg Kopecki apăsă pe un buton al interfonului din stânga scărilor. Gâfâia deja.
Sanaa se afla la o altitudine de 2200 metri, iar inima lui. Învelită într-un strat gros de osânză, era pusă la grea încercare. În plus, reuniunea la care fusese chemat în grabă nu avea nimic liniştitor.
*
* *
Colonelul Mohammed Bazară avea un tic destul de enervant: clipea din ochi fără să se poată controla, dând impresia că îşi ascunde gândurile. De altfel chiar acesta era adevărul. Cu ochelarii de soare la ochi, cu pârul frizat cu grijă şi cu gura sa senzuală, colonelul părea mai degrabă un play-boy.
El îl întâmpină pe Oleg Kopecki cu o îmbrăţişare călduroasă şi îl salută în ruseşte. Înainte de a fi numit şef în Elham El Makasi1, el urmase o şcoală de ofiţeri în Sevastopol şi făcuse mai multe călătorii în Uniunea Sovietică.
O femeie obeză cu un chip ingrat, îmbrăcată ca o cerşetoare, aduse o tavă cu ceşti cu ceai şi apoi se retrase. Oleg Kopecki se aşeză pe canapeaua ponosită, cu un suspin de uşurare. Se resimţea în urma efortului depus ca să urce pe scări patru etaje.
Sorbi niţel ceai şi întrebă pe un ton ce se voia jovial:
— Spune-mi, Mohammed, de ce ai vrut să mă vezi? S-a întâmplat ceva cu proiectul nostru?
Kopecki – ofiţer în KGB, aflat în Sanaa sub acoperire, în funcţia de director al Postului de Expansiune Economică – nu utiliza niciodată acest „safe-huse” decât în situaţii ultrasecrete.
Colonelul Bazară clipi furios de mai multe ori.
— Nu, nu, nu s-a întâmplat nimic. Vreau însă ca mai întâi să-ţi dau ceva.
El îi dădu sovieticului o servietă-diplomat de culoare neagră, nou-nouţă. Era încă în ambalajul din plastic. O servietă superbă, marca Asprey, cu două închizători cifrate.
Oleg Kopecki o privi şi întrebă repede:
— Cealaltă a fost trimisă destinatarului?
— Da.
— Înseamnă că totul este în regulă.
Ofiţerul yemenit îşi umezi buzele cu limba Din cauza prafului şi a altitudinii. În Sanaa îţi era mereu sete. Cu atât mai mult dacă se mai adăuga şi angoasa.
— Mă întreb dacă nu cumva am comis o imprudenţă. Făcu el gânditor.
Oleg Kopecki tresări.
— Cum? Întrebă el cu o voce ciudat de calmă.
Mohammed Bazară se aplecă înspre el ca şi cum nu ar fi înţeles, deşi erau singuri în încăpere.
