(Omul din Kabul)
Capitolul I.
Cei doi cărăuşi care tocmai se pregăteau să pună încărcătura mai înaltă de trei ori decât ei pe parapetul podului, ce trecea peste, albia unui râu acum secat, se uitară curioşi la albul ce alerga spre bariera postului pakistanez de grăniceri, aflat la o sută de metri mai departe. Cu faţa congestionată şi cu sufletul la gură, părea adus de spate din cauza burţii, iar sandalele pocneau cu stângăcie pe asfalt. Era un bărbat în puterea vârstei, îmbrăcat într-un costum gri, fără cravată. De regulă, bărbaţii care treceau graniţa pe jos erau mult mai tineri şi nu se grăbeau deloc fiindcă aveau tot timpul.
Puţin mai departe de pod, un subofiţer afgan, ce stătea de pază într-un foişor, îl urmărea şi el cu privirea pe acel alb. La urma urmei, nimic nu interzicea să străbaţi în fugă fâşia de frontieră dintre Afganistan şi Pakistan. Dacă omul nu s-ar prezenta la controlul paşapoartelor, s-ar auzi strigăte, ar fi urmărit. Soarele asfinţea peste Pasul Khaybar, scăldând munţii într-o ciudată lumină movulie. În faţă, pe un vârf de munte ca o fantomă chinezească, se înălţa un imens fort pakistanez, ce data de pe vremea armatelor din India. Vreo douăsprezece autobaze şi camioane staţionau în faţa ultimei benzinării afgane, pregătite să plece La Kabul şi la Djalalabad.
În partea afgană, drumul şerpuia pe un platou deşertic. Părând înghiţit de o barieră de stânci imensă şi plină de hârtoape. Începând de la graniţă, serpentinele din Pasul Khaybar care coborau spre câmpia din Peshawar erau invizibile.
Soldatul pakistanez în uniformă gri-fier, specifică celor din „Khaybar Rifles”1, asculta exaltat muzica religioasă, ce urla în megafonul de la postul de grăniceri, în clipa în care îl văzu pe străin îndreptându-se în fugă spre el. Acesta ajunse în dreptul barierei, exact înainte de micuţa fâşie de frontieră pakistaneză şi încetini. De-abia respira, fruntea era acoperită de sudoare, iar mâinile îi tremurau. Străinul se întoarse. Trei bărbaţi veneau spre el cu paşi lenţi. Erau afgani, îmbrăcaţi în nişte pantaloni bufanţi şi tunici fără formă. Doi dintre ei aveau puştile puse de-a curmezişul la piept. Feţele lor mustăcioase nu exprimau nimic. Văzând că se apropie, străinul părea şi mai îngrozit. Se postă în faţa soldatului pakistanez.
— Help me2, zise el implorându-l, help me!
Soldatul din „Khaybar Rifles” îşi zise că omuleţul acesta făcuse abuz de haşişul afgan însă teroarea care îi schimonosea chipul nu venea decât dintr-o teamă viscerală. Trebuia să se poarte politicos cu străinii. Surâzând, îi arătă cu mâna întinsă cafeneaua şi clădirile de la graniţa pakistaneză, făcându-i semn să treacă.
— Welcome, îi ură el.
Doar atâta engleză ştia el. Cei trei afgani se aflau acum la câţiva metri. Străinul îl imploră din nou:
— Help me, help me…
Pakistanezul clătină din cap cu înţelegere, apoi se cufundă iarăşi în muzica lui.
Donald Mac Millan slobozi un mârâit gâtuit. Frica îl sufoca. Nu va ajunge în vecii vecilor la Peshawar. Cei trei urmăritori aşteptau la câţiva metri de el, sub pancarta cu inscripţia: „Bun venit în Pakistan”. Erau „paştu”, membri ai unui trib ce trăia la graniţa dintre Pakistan şi Afganistan. Ei nici nu aveau nevoie de paşaport ca să treacă frontiera. Când vameşul afgan îi explicase lui Mac Millan că nu avea voie să treacă graniţa cu maşina, australianul înţelese imediat că nu va scăpa de ei. De la Djalalabad. Unde îşi dăduse seama că este urmărit, reuşise să ţină Mercedesul la distanţă. Însă. Fusese nevoit să-şi lase Fordul la vama afgană.
Acum mergea pe jos şi nu avea nici o armă. Iar Peshawar se afla la optzeci de kilometri. De întors, nici nu se punea problema. Prin părţile acestea, membrii paştu făceau ce voiau.
Singura lui şansă era să se depărteze de ei, căci şi aceştia mergeau acum tot pe jos.
Brusc, el începu. Să alerge, trecând prin faţa barului-restaurant, jegos şi cu terasa plină de tineri hippie. Un bişniţar care agita un teanc gros de rupii îl prinse de mânecă şi zise cu glas piţigăiat:
— Nine raupiahs for one dollar, Sir, good money3.
La banca din lemn, care se găsea la trei metri de acolo, schimbau doar şase rupii. Donald Mac Millan se smulse şi trase o înjurătură. Taxiurile erau prea departe.
Deodată, zărind în stânga clădirea vămii, minusculă şi sordidă, îi veni o idee. Se îndreptă într-acolo şi intră. Vreo doisprezece hippies stăteau la coadă. Donald li se alătură. Aici se simţea puţin mai în siguranţă. Apoi se întoarse şi îi văzu pe cei trei urmăritori intrând calmi şi liniştiţi pe uşă.
Aici nu aveau curaj să-i facă nimic rău. Dar era sigur că l-ar fi ucis de îndată ce ar fi plecat mai departe, pe drumul pustiu, păzit din loc în loc de forturile construite chiar pe pilonii din bazalt.
Donald Mac Millan se blestema în gând că fusese extrem de imprudent când telefonase la Kabul. Ar fi trebuit să-şi închipuie că oamenii din Masounillate Midi4 îşi cunoşteau foarte bine meseria. Încerca din răsputeri să-şi înfrângă teama, să pară mai curajos. Se uită în jurul lui. Un hippie blond cu părul zburlit, cu nişte ochelari cu o ramă prăpădită din fier, agita un paşaport olandez. Trebuia să înţeleagă engleza. Aruncă o privire, ca să verifice dacă cei trei urmăritori îl vedeau. Apoi, se aplecă spre tânărul hippie şi îi şopti:
— Vreţi să câştigaţi douăzeci de dolari?
