Capitolul I.
Mirosul de formol care impregnase subtil aerul rece din subsolul Spitalului King Edward VII te înţepa în gât. Faianţa albă de pe pereţi, dalele îngălbenite ale podelei şi ferestruicile din sticlă mată. Care se deschideau direct în trotuar, accentuau tristeţea acestor locuri. Apărat totuşi de pardesiul lui din lână de vigonie. Malko nu reuşi să se abţină şi strănută de trei ori la rând. Din cauza frigului siberian.
Sir Malcom Newham, ofiţerul care făcea legătura între MI 61 şi CIA, lung cât o zi de post şi vesel ca o buboi, cu părul sur şi lins pe craniul puţin oval, se întoarse pu o vagă expresie dezaprobatoare pe trăsăturile-i de patrician. În Marea Britanie, un gentleman nu strănută niciodată într-o morgă. Făcând abstracţie de temperatura de-a dreptul siberiana, cei doi funcţionari, înfăşuraţi în halatele lor albe, ce ascundeau pe dedesubt puloverele groase, deschideau metodic sertarele care găzduiau cadavrele, ca să le aşeze cu precauţie pe tărgile cu rotile, împingându-le apoi în capela de alături. Trupurile erau învelite în giulgiuri ce fuseseră odinioară albe, devenite între timp cenuşii de atâtea spălări, mânjite ici şi colo de pete care nu s-au curăţat.
Ultimul sertar se închise cu un zgomot metalic ce îi păru sinistru lui Malko. Randolph Stafford, şeful Centralei CIA din Londra – un post pentru care candidase de mult timp – ar fi preferat, evident, să se găsească în altă parte. Rumen la faţă. Durduliu, mai degrabă genul de om obişnuit, îşi dădea toată silinţa să pară un autentic gentleman Made în England. Însă, a examina cadavre, fie şi în Mayfair, în spitalul unde erau îngrijite „feţele regale”, nu reprezenta o treabă de gentleman. Cu mâinile îndesate în buzunarele pardesiului albastru dintr-o stofă groasă, se făcuse la faţă alb ca varul.
Unul dintre cei doi angajaţi. Înzestrat cu o mustaţă stufoasă şi roşcată, ridică la iuţeală cearceafurile ce acopereau cele şapte cadavre aliniate, apoi se retrase discret, lăsându-i pe cei trei vizitatori singuri cu ele. Trecând peste repulsia pe care o simţea, Malko le cercetă cu atenţie. De altfel, morţii nu erau chiar aşa de înspăimântători. Cu ochii închişi, trăsăturile liniştite, fără să aibă pielea îngălbenită din cauza injecţiilor cu ser de îmbălsămare şi rigiditatea minerală a morţii, aveai senzaţia că dormeau. Erau patru femei şi trei bărbaţi. Erau cu toţii trecuţi de prima tinereţe, în afară de o fată tunsă scurt. Cel care părea să fie decanul de vârstă era un chel rotofei la faţă. Cu gâtul umflat de parcă ar fi avut guşă. Cel mai jalnic arăta o femeie slăbănoagă, cu părul sur şi nasul mare.
Malko nu se aşteptase să aibă o asemenea confruntare macabră. CIA îl chemase la Londra pentru… O consultaţie pe care o considerase paşnică. Ştiind că Marea Britanie este o ţară civilizată, îşi luase cu el şi eterna logodnică, contesa Alexandra, care îl aştepta la Dorchester, gata să ia cu asalt Harrod's şi magazinele luxoase de pe Bond Street. Când se dusese la Randolph Stafford, la etajul al patrulea în Ambasada americană din Grosvenor Square, se aşteptase la o întrevedere relaxantă, în biroul cochet al şefului centralei. Însă americanul abia îi permisese să dea bună-ziua, că îl şi condusese, cu un aer misterios şi încordat, spre o destinaţie pe care nu a vrut să i-o dezvăluie înainte. Îi explicase că această deplasare era preambulul discuţiei pe care urmau s-o aibă.
Se întâlniseră cu sir Malcom Newham în faţa Spitalului King Edward VII şi se duseră imediat la subsol, unde se găsea morga.
Privirea lui Malko zăbovi pe fiecare dintre cele şapte cadavre aflate dinaintea lor şi îşi notă câteva amănunte insolite. În afară de chel, ceilalţi doi morţi – un bărbat subţirel şi o femeie în vârstă – aveau gâturile umflate Câteva urme roşiatice, prost cusute, arătau că fuseseră prelevate organe sau ţesuturi.
Reprezentantul din MI 6 tuşi uşor. Aruncându-i lui Randolph Stafford o privire rugătoare. Acesta se întoarse imediat spre Malko şi zise cu vocea sugrumată de emoţie:
— Înainte de a vă expune motivul călătoriei dumneavoastră până aici, am ţinut să-i vedeţi pe aceşti nefericiţi.
— V-aş fi crezut pe cuvânt oricum, răspunse Malko. Cine sunt şi de ce au murit?
Niciunul dintre ei nu avea pe corp urme de violenţă, nici răni provocate de gloanţe sau de arme albe, nici nu era mutilat. Erau nişte cadavre foarte „curate”.
Randolph Stafford scoase un cartonaş dreptunghiular din buzunar şi se opri lângă cadavrul bărbatului care părea mai bătrân.
— Robin Skelton, începu el, cincizeci şi nouă de ani, şeful arhivelor. Mai departe. Paula Martin, douăzeci şi trei de ani, recepţioneră. Este cea mai tânără dintre victime. Suferea de astm.
Înainta puţin şi se opri lângă femeia cea slabă.
— Iat-o pe Dolores Mallet, cincizeci şi şapte de ani, secretara ambasadorului. (Mai făcu un pas.) Judy Holt, cincizeci şi patru de ani. Secretara consilierului şef.
Mai făcu un pas lateral, apoi reluă:
— Eddie Glades, şeful pazei din ambasadă.
Acesta era chelul. Malko încerca să înţeleagă ce sens avea această enumerare morbidă. Randolph Stafford se opri în faţa cadavrului unui bărbat relativ tânăr, care fusese foarte frumos.
— Alan Reiger a fost P. R. Officer2. Vedeta doamnelor din ambasadă.
Rămăsese un singur cadavru. Cel al unei femei cu părul creţ şi negru, cu trăsături regulate, înzestrată cu un piept voluminos.
— Jessica Forester lucra la DEA, la etajul al patrulea, preciza americanul. Avea treizeci şi doi de ani.
— Deci. Toţi aceşti oameni au lucrat la ambasadă, observă Malko, dar în servicii diferite. Fără îndoială că moartea lor nu are nici o legătură cu activităţile pe care le efectuau.
— Adevărat, confirmă americanul.
— Unde a survenit moartea?
— În diferite spitale din Londra, după zona în care locuiau. Am adunat toate corpurile aici la cererea mea.
