Capitolul I.
Cu un pas rapid, Elko Krisantem străbătu holul castelului din Liezen. Telefonul suna de aproape un minut.
— Aici castelul Liezen, spuse el, după ce ridică receptorul.
— Malko?
Vocea femeii era nesigură.
Turcul îşi mângâie barba, măgulit că fusese confundat cu stăpânul său. Instantaneu, îşi îndreptă ţinuta înaltă, acum puţin adusă de spate, ceea ce se datora vechiului său obicei de a-şi suge burta, pentru a strecura uneori sub centură pistolul tip Astra.
— Alteţa Sa Serenisimă, prinţul Malko, nu se află la castel, răspunse el. Îmi puteţi spune cine-l caută?
La celălalt capăt al firului se auzi un uşor sunet nearticulat.
— Contesa Szigeti. Fiind puţin în întârziere, voiam să verific dacă a plecat deja. Vă mulţumesc.
Krisantem se grăbi să adauge înainte ca ea să închidă:
— Doamnă contesă, bine că aţi telefonat. Alteţa Sa mi-a încredinţat un mesaj pentru dumneavoastră.
— Un mesaj? Întrebă vocea şocată a contesei Elisabeth Szigeti. Bine, dar, eu îl aşteptam la prânz, la Sacher.
La 60 de kilometri de Liezen, ochii albaştri ai contesei Elisabeth Szigeti scăpărară de furie. Viaţa sentimentală complicată a lui Malko, îl obliga câteodată la contramandări inopinate, dar, ea avea oroare să fie victima lor.
— Puteţi să-mi spuneţi unde se află prinţul? Întrebă ea cu o voce glacială.
— Tocmai l-am condus pe Alteţa Sa la aeroportul Schwechat, răspunse Krisantem.
— La aeroport! Dar, ce caută acolo? Contesa vorbise atât de tare, încât, turcul depărtă receptorul de ureche, plin de indignare.
În Turcia, o femeie n-ar fi îndrăznit niciodată să-şi manifeste astfel curiozitatea. Cu o voce mieroasă, el preciză:
— Alteţa Sa a luat avionul.
— Krisantem, cred că glumiţi! Răspunse sever contesa.
— Doamna contesă poate fi sigură că nu mi-aş permite asta niciodată, afirmă turcul. Alteţa Sa Serenisimă chiar a luat avionul spre Zurich şi apoi, spre Africa. Nu cred că se va înapoia decât peste câteva săptămâni.
La capătul firului se instală tăcerea. Contesa Szigeti, se întreba, cuprinsă de furie şi de stupefacţie, dacă e cazul să smulgă aparatul din priză, fapt ce nu prea era demn deloc de rangul ei.
Pentru a petrece o după-amiază liniştită cu Malko, ea îşi trimisese soţul la vânătoare şi dăduse liber servitorilor.
Se strădui să-şi amintească de întreg neamul Szigetilor, care suportaseră cu demnitate loviturile sorţii şi, se stăpâni. Se jură că-l va face pe Malko să plătească scump acest afront. Imaginea voluptoasă a Alexandrei, prietena lui Malko, îi trecu prin faţa ochilor, ceea ce o făcu să scrâşnească din dinţi.
— Bănuiesc că prinţul nu a plecat singur, nu se putu ea împiedică să spună pe un ton acru.
— Alteţa Sa a plecat singur, răspunse imediat Elko Krisantem, încântat de a putea da şi o veste bună. Cred că pot afirma că este vorba de o plecare neprevăzută. În timpul nopţii am pregătit lucrurile de vânătoare ale Alteţei Sale.
— De vânătoare! Unde a plecat?
— În Rhodesia, doamnă contesă.
— În Rhodesia! Vă înşelaţi cu siguranţă, Krisantem. Soţul meu vânează frecvent în Africa. Întotdeauna mi-a spus că nu se împuşcă nimic în Rhodesia. Nici elefanţi, nici lei, nici bizoni.
— Regret că nu vă pot lămuri, doamnă contesă, răspunse turcul pe un ton sincer dezolat, dar, Alteţa Sa nu mi-a spus ce anume va vâna.
Bob Lenard apăsă cu degetul mare, plin de sudoare, rotiţa ce comanda reglajul lateral al patului puştii, deplasând-o cu câţiva milimetri. Cârligul metalic din prelungirea tocului era bine înşurubat în lăcaş, făcând ca umărul său să se lipească de patul carabinei cu repetiţie. Cele două vârfuri ale suportului pe două picioare, bine ancorate, îi confereau o perfectă stabilitate, iar Bob, în poziţia culcat, simţea asperităţile solului.
Îşi încordă muşchii braţului, căutând poziţia ideală, înălţă uşor fildeşul carabinei şi strânse mâna dreaptă în jurul patului puştii, în spatele piedicii.
— Gata?
În spatele lui, vocea lui Ted Collins, vădea o oarecare nerăbdare. Figura lui buhăită şi imberbă, torsul strâns într-o cămaşă cu mâneci scurte, atât de peticită încât părea o dantelă, şortul de culoare kaki şi şosetele de lână, formau un ansamblu caricatural, în neconcordanţă cu ochii foarte albaştri, reci şi duri. El privea spre fizionomia alungită şi aproape graţioasă a ţintaşului, cu un amestec de dispreţ şi admiraţie.
Bob Lenard era, cu certitudine, unul dintre cei mai buni din cei douăzeci de ţintaşi din lume.
Fără a întoarce capul, răspunse cu o voce calmă, într-o engleză stricată:
— Aproape.
Îşi semeţi capul, astfel ca ochiul său să se plaseze la aproximativ 8 centimetri de luneta Zeiss, montată pe carabina Anschütz.
Distanţa ideală. Cu obrazul lipit de patul armei, expiră şi spuse:
— E bine.
Haina lui verzulie, din foaie de cort, se confunda cu tonurile de culoare ale ierburilor din valea râului Zambezi.
