Cum votam de Andrei Pleșu
Campania electorala face parte în asemenea măsură din metabolismul democraţiei, încât nimeni, la noi şi aiurea, nu mai sta sa reflecteze în chip genuin asupra procedurilor ei.
Ca toate lucrurile devenite obişnuinţă, alegerile nu se mai percep în spectaculoasa lor stranietate. Dar sa ne gândim putin. Din patru în patru ani, suntem invitaţi sa ne alegem liber conducătorii. Nu conducători de parada, nu simple portrete de aparat, ci administratori eficienţi care sa rezolve nerezolvabilul, sa tina în funcţiune mecanismele vitale ale tarii. Care ar trebui sa fie criteriile noastre? Cum alegem un bun instalator, un profesor bun, sau un bun medic? De regula, întrebam în dreapta şi în stânga, ne interesam de isprăvile lor profesionale, de renume, de calitatea lor meşteşugăreasca. Nu ţinem cont nici de înfăţişare, nici de oratorie, nici de interese exterioare propriului nostru interes. Exista, evident, meseriaşi care îşi fac reclama cu mai multa sau mai putina abilitate, dar niciunul nu se poate întreţine pe termen lung, daca nu-şi confirma, de fiecare data, dexterităţile. Ceea ce decide e, în ultima instanţă, competenta, clientela satisfăcută, succesul de piaţă.
Dar cum procedam când e vorba sa alegem elita administraţiei naţionale? Nu procedam în nici un fel. Nu întreprindem investigaţii responsabile, nu comparam grade de pricepere, nu cerem scrisori de recomandare. Ne uitam, pur şi simplu, la televizor, citim ziarele şi căscam gura pe strada dinaintea afişelor electorale. Candidaţii, la randul lor, se străduiesc sa ne devina simpatici. Ei etalează, carnavalesc, o veselie inexplicabila, cu muzici mobilizatoare, sloganuri victorioase, aplauze, baloane, jocuri de artificii şi bancuri despre adversar. Un soi de chermeza nevrotica se desfăşoară tot mai abitir dinaintea privirilor noastre manipulate. Se fac promisiuni impudice, se rade viril, se gesticulează cu antren, se face risipa de buna dispoziţie şi de „simplitate” populara. Toţi surâd viitorului imediat cu o încredere pioniereasca, toţi par sa se distreze copios, ca şi când ar fi invitaţi la o nunta. Atmosfera generala e sprintara, când nu aluneca spre patos misionar şi îngrijorare apocaliptica. Scena geme de soluţii, de atitudini exemplare, de cuvinte mari. Lucrurile nu reuşesc, totuşi, sa treacă pragul unei mondenităţi de mana a doua, cu miza mica. Ai zice ca în joc e o medalie de oina.
Naţiunea e invitata la o întrecere tovărăşeasca, într-o ambianta care aminteşte când joia tineretului, când cheful cu lăutari. Oferta combatanţilor n-are nici o legătură cu nevoile clientului. E ca şi cum cauţi un tâmplar şi ti se aduce o balerina. Vrei o bucătăreasă şi ti se recomanda un acordeonist. Nu se înţelege de ce vânătorii de funcţii publice vor sa cucerească în stilul vedetelor de cabaret şi nici de ce electoratul îşi formulează preferinţele în acelaşi registru. Votul merge către candidatul mai bine tuns, mai bun de gura, mai băşcălios, mai iubitor de fotbal, mai sigur de sine. Contează şi cum ii arata nevasta, cum ii cad hainele, cum sta cu dinţii, cum le-o zice duşmanilor, cum îşi face cruce la liturghiile televizate şi cum dansează prin provincie hora unirii. Problema e ca ceea ce se cauta nu e nici un show-master, nici un prezentator de moda, nici un partener de petrecere, un june prim, sau un comic vestit al ecranului. Se cauta un om serios, cu talent managerial, cu ingeniozitate financiara, cu îndemânări precise: cineva care sa ştie cum e cu asfaltarea străzilor, cu impozitele, cu balanta comerciala, cu legislaţia muncii şi cu drepturile omului. Un „tehnician” riguros, un salahor tenace, care prefera sa fie antipatic decât sa minta profitabil.
Dar daca asta se cauta, ce e cu acest zgomotos spectacol de divertisment? Ce e cu zbanţuiala asta de iarmaroc? Cu ce ne putem alege, de vreme ce avem de a face cu o galerie de petrecăreţi veleitari şi lacomi? Cu vreun ginerica de cartier şi cu jubilaţia, de mult jinduita, a vieţii în democraţie…
SFÂRŞIT