CUPRINS:
Prefaţă.
Pe coasta muntelui.
Fericirile.
Spiritualitatea legii.
Adevăratul motiv al slujirii.
Rugăciunea Domnului.
Nu judecând, ci lucrând.
Prefaţă.
Predica de pe Munte este binecuvântarea cerului adresată lumii
— O voce de la tronul lui Dumnezeu. A fost dată oamenilor pentru a le fi legea datoriei şi lumina cerului, speranţa şi mângâierea lor în întristare, bucuria şi mângâierea lor în toate greutăţile şi căile vieţii.
Aici Marele Predicator, Învăţătorul Maestru rosteşte cuvintele pe care Tatăl I le-a dat să le vorbească.
Fericirile sunt salutul lui Hristos nu doar pentru cei care cred, ci pentru întreaga familie omenească. El pare să fi uitat pentru moment că era pe pământ şi nu în cer; şi El foloseşte salutul obişnuit în împărăţia luminii. Binecuvântările curg de pe buzele Sale ca revărsarea unui bogat râu de viaţă care a fost oprit multă vreme.
Hristos nu ne lasă în îndoială cu privire la trăsăturile de caracter pe care le va recunoaşte şi le va binecuvânta întotdeauna.
El Se întoarce de la cei favorizaţi din lumea aceasta spre aceia pe care aceştia îi desconsideră, binecuvântându-i pe toţi care primesc lumina şi viaţa Sa. Celor săraci cu duhul, celor blânzi, celor umili şi dispreţuiţi, celor prigoniţi El le deschide braţele Sale zicând: „Veniţi la Mine. Şi Eu vă voi da odihnă.” Domnul Isus poate să se uite la mizeria lumii fără o umbră de regret pentru că l-a creat pe om. În inima omenească El vede mai mult decât păcat, mai mult decât mizerie. În înţelepciunea şi iubirea Sa infinită El vede posibilităţile omenirii, înălţimea la care acesta poate ajunge. El ştie că, deşi fiinţele omeneşti au abuzat de îndurările pe care le-au primit şi au distrus demnitatea dată lor de Dumnezeu, totuşi Creatorul va fi slăvit în răscumpărarea lor.
Cuvintele pe care Hristos le-a rostit pe Muntele Fericirilor îşi păstrează puterea lor de-a lungul veacurilor. Fiecare propoziţie este o perlă din visteria adevărului. Principiile enunţate în acest discurs sunt valabile pentru toate veacurile şi toate clasele de oameni. Cu energie divină Hristos şi-a exprimat credinţa şi speranţa când numea o clasă de oameni după alta ca fiind fericite fiindcă şi-au format caractere drepte. Trăind viaţa dătătorului de viaţă, prin credinţă în El fiecare poate ajunge standardul prezentat în cuvintele Sale.
E. G. White.
Pe coasta muntelui.
Cu mai bine de paisprezece veacuri înainte de naşterea Domnului Isus în Betleem, copiii lui Israel s-au adunat în frumoasa vale a Sihemului şi, de pe munţii din ambele părţi, se auzeau glasurile preoţilor care vesteau binecuvântările şi blestemele, – „binecuvântarea dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru. Blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru” (Deut. 11:27-28). Şi astfel, muntele de pe care au fost rostite cuvintele de binecuvântare a ajuns să fie cunoscut sub numele de Muntele Fericirilor. Dar cuvintele care au ajuns o binecuvântare pentru o lume păcătoasă şi trudită n-au fost rostite pe Garizim. Israel nu a atins idealul cel înalt, care-i fusese pus înainte. Altcineva decât Iosua trebuia să-l conducă pe poporul Său la adevărata odihnă a credinţei. Garizim nu mai este cunoscut ca Muntele Fericirilor, ci acel munte fără nume, de lângă lacul Ghenezaret, unde Isus a rostit cuvintele de binecuvântare în auzul ucenicilor Săi şi al mulţimii.
Să ne întoarcem cu imaginaţia la scena aceea şi, aşa cum stăm împreună cu ucenicii pe coasta muntelui, să pătrundem în simţămintele şi gândurile care le-au umplut inimile. Înţelegând ce însemnau cuvintele Domnului Isus pentru aceia care le auzeau, putem să vedem în ele o nouă viaţă şi frumuseţe şi să primim şi noi învăţăturile lor adânci.
Când Mântuitorul Şi-a început lucrarea de slujire, credinţa populară despre Mesia şi lucrarea Sa era de aşa natură, încât făcea ca poporul să fie cu totul nepregătit să-L primească. Spiritul 5 adevăratei devoţiuni se pierduse în tradiţii şi ceremonii, iar profeţiile fuseseră tâlcuite după dorinţa inimii trufaşe şi iubitoare de lume.
Iudeii aşteptau venirea Cuiva, nu ca un Mântuitor din păcat, ci ca un mare prinţ, care să aducă toate naţiunile sub stăpânirea Leului din seminţia lui Iuda. În zadar îi chemase Ioan Botezătorul, la pocăinţă cu puterea cercetătoare de inimi a profeţilor de pe vremuri.
În zadar li-L arătase el, lângă Iordan, pe Isus, ca Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Dumnezeu căuta să îndrepte inimile lor spre profeţia lui Isaia, care vorbea despre suferinţele Mântuitorului, dar ei nu voiau să asculte.
Dacă învăţătorii şi conducătorii lui Israel ar fi fost gata să se predea harului Său transformator, Isus ar fi făcut din ei reprezentanţii Săi în mijlocul oamenilor. În Iudea se vestise prima dată venirea Împărăţiei şi acolo se adresase chemarea la pocăinţă. Prin gestul izgonirii profanatorilor din templul din Ierusalim, Isus Se anunţase ca Mesia – Acela care avea să cureţe sufletul de întinăciunea păcatului şi să facă din poporul Său un templu sfânt pentru Domnul.
Dar conducătorii iudei nu voiau să se smerească şi să-L primească pe umilul Învăţător din Nazaret. Cu prilejul celei de-a doua vizite a Sa la Ierusalim, El a fost târât înaintea Sinedriului şi numai teama de norod i-a făcut pe aceşti demnitari să nu încerce să-i ia viaţa.
