STUDIU INTRODUCTIV.
Pentru destinul istoric al culturii europene moderne, Friedrich Nietzsche (1844-1900) rămâne una din întrupările cele mai profunde. În evoluţia gândirii europene din a doua jumătate a secolului trecut, el a adus o manieră nouă de filosofare, mai liberă în demersurile sale, ale cărei rădăcini ultime îşi trag sevele, mai totdeauna, din solul celor mai concrete fapte de viaţă.
Privit din punctul de vedere al evoluţiei de ansamblu a istoriei culturii europene, Nietzsche reprezintă „un teribil drum de interogaţie pe drumul determinat de către moştenirea antică şi a două milenii de creştinism – pe care omul european se află angajat până în prezent”'. Poziţia în care s-a situat N ietzsche faţă de procesul istoric universal este înrudită cu cea a lui Hegel, şi această împrejurare este cea care i-a obligat să-şi clarifice, fiecare de pe poziţii proprii, poziţia fundamentală în raport cu istoria. Trebuie menţionată, de la început, opoziţia ce există în atitudinea faţă de istorie a celor doi mari gânditori.
Încercând într-un uriaş efort să îmbrăţişeze întregul proces istoric al omenirii de până la el din perspectiva filosofică ce o oferă propria sa concepţie, Hegel vede în istorie o evoluţie raţională ale cărei momente nu numai că vin unul după altul ci şi provin unul din altul, potrivit unei necesităţi interne proprii. De pe această largă platformă teoretică Hegel scoate o concluzie optimistă ce dă un sens pozitiv istoriei. La rândul său, Nietzsche, aflat el însuşi într-un moment de răscruce al spiritualităţii europene, întreprinde o reevaluare spirituală a occidentului european. În numele acestei reevaluări el lasă să cadă o teribilă negaţie asupra prezentului dând peste bord tradiţii de vârstă seculară şi îndemnând omul la una din cele mai adânci conversiuni interioare din cele care au punctat existenţa sa de până atunci. „Hegel şi Nietzsche sunt împreună conştiinţa istorică ce se întoarce şi reflectează asupra întregului trecut al Occidentului pentru a-i aprecia valoarea. Amândoi se situează deliberat în sfera primilor gânditori
1 E. Fink, La philosophie de Nietzsche, Paris, Les Editions de Minuit, 1965, ai Greciei, amândoi sunt heracliteieni. Raportul dintre Hegel şi Nietzsche este acela dintre un „da” care acceptă tot şi un „nu” care contestă tot”^.
În acest context pe care îl pune la dispoziţie o istorie luată într-un sens universal atât de larg, Nietzsche apare în faţa majorităţii comentatorilor săi ca genialul diagnostician al decadenţei care a încolţit în cadrul culturii europene, „între această cultură actuală şi cultura de altădată, Nietzsche caută o cale, el încearcă să regăsească veritabilele exigenţe ale unei culturi naturale, adică ale unei culturi care să-1 modeleze şi să-1 formeze pe om în totalitatea sa umană: corp-spirit. Critica sa a formei contemporane a culturii este, înainte de toate şi la urma urmei, o critică a formei contemporane a umanului.
Potrivit cu diagnosticul lui Nietzsche, calea pe care se află angajată cultura europeană este una semănată cu numeroase erori care, în mod inevitabil, o târăsc într-o fundătură. Imperativul major pe care îl impune omului principiul metafizic al existenţei, Viaţa, este ca aceasta să fie trăită la cea mai înaltă cotă de tensiune cu putinţă. Aceasta înseamnă a trăi plenar viaţa, „aici” şi „acum”. Există însă două piedici majore pe care omul le are de trecut pentru ca elanul său vital să-1 poată ancora definitiv „aici” în această lume şi „acum” în prezent. Este vorba de creştinism care îl extrage pe om din „aici”, din lumea aceasta îndreptându-i voinţa de a trăi către lumea cealaltă, de dincolo, şi de istorism care neglijând pe „acum”, prezentul, îi îndrumă întregul său efort de cunoaştere către trecut. Nietzsche pledează în favoarea elanului creator al vieţii care pentru a se asigura pe sine are ca o primă soluţie angajarea în temporalitate şi asumarea, în acest caz, a luptei făţişe cu moartea ce în curgerea timpului asaltează permanent Viaţa. Pe calea unei permanente generări Viaţa trebuie, continuu, să se producă şi să se reproducă pe sine, de preferinţă, în exemplarele de excepţie, geniile. Numai prin acestea Viaţa potenţată la maximum devine eternă, înfruntă timpul şi învinge moartea. Conceptul de geniu, hotărâtor pentru concepţia lui Nietzsche, netezeşte drumul gândirii sale către ideea de supra-om, ce încununează sistemul său filosofic. Geniul constituie, altfel zis, instrumentul la care apelează fondul creator al existenţei, Viaţa, pentru a se conserva pe sine. Cealaltă şansă care i se îmbie principiului metafizic al Vieţii în tendinţa sa de a se conserva pe sine este evadarea din timp, refugiul din faţa istoriei, proiectarea pe un ecran mitic absolut, şi supraşi atemporal, care înalţă fenomenul vieţii deasupra proce-sualităţii istorice. Această împrejurare este cea care determină opţiunea lui Nietzsche în favoarea reabilitării dimensiunii mitice abandonate a culturii. Tema geniului se leagă direct de cea a culturii, geniul fiind tipul de om puternic, singurul capabil a proceda la o restaurare a regimului spiritual propriu mitului
2 Ibidem, p. 9
— IDiaem, p. y.
3 K. Lowith, De Hegel î Marx, Paris, Gallimard, 1969, p. 367.
Aceste elemente care îi cimentează propria viziune filosofică fac din Nietzsche nu doar un adversar al studiilor istorice al căror exces îl duce pe om pe căile greşite ale cunoaşterii excesive a trecutului, rupându-1 pe om de miezul frământat al problematicii prezentului. Dar el va ataca şi acel fundament spiritual al conştiinţei de sine a lumii moderne care este istorismul, constituit prin achiziţii succesive, de la iluminismul progresivist de tip Lessing-Herder până la istorismul romantic, tot progresivist şi acesta, care şi-a aflat încununarea în sistemul hegelian în cadrul căruia istoria reprezintă principalul organ al devenirii Raţiunii universale. „Uitarea ţine de orice faptă – scrie Nietzsche – cum viaţa oricărui organism atârnă nu numai de lumină ci şi de întuneric. Un om care nu ar vrea decât să simtă într-un fel numai şi numai istoric, ar semăna cu unul care a fost silit să se lipsească de somn.”4 în general, poziţia lui Nietzsche este una supra-temporală, ca o altă faţă a antiistorismului său. Îl reţine tema rolului personalităţii în istorie prin care gândirea sa trebuie să accepte în sfera ei de preocupări şi domeniul faptelor istorice. Preocuparea sa faţă de personalităţi porneşte nu din interesul pentru indivizii istoriei reali, concreţi, ci din nevoia de-a afla o nouă atestare a generalului tipic, în inteipretarea sa caracterul istoric individual, concret, fiind doar o expresie a generalului şi tipicului. Personalităţile vizate „in concretto” în ale sale Consideraţii inactuale desemnează, conform cu înclinaţiile unei viziuni anistorice, doar tipuri: D. F. Strauss este tipul „filistinului cultural” („Bildungsphilister”), Schopenhauer, tipul filosofului modem, Wagner, tipul artistului modern, ultimii doi, în general, tipul personalităţii geniale ca atare. „Căci Nietzsche vede marile figuri istorice aproape întotdeauna din optica unui mod de cercetare supraistoric”^.
