AnnaE
#0

Howard Philips Lovecraft

AZATHOTH

 

 

 

          Când bătrâneţea s-a abătut peste lume şi mirarea a pierit din sufletul omenesc, când oraşele cenuşii au înălţat spre cerul afumat turnuri înalte, sinistre şi slute, în umbra cărora nu mai era cu putinţă să visezi la soare ori la câmpurile înflorite.ale primăverii, când ştiinţa a despuiat pământul de mantia sa de minuni şi poeţii n-au mai cântat altceva decât fantomele deformate de privirile lor răvăşite, întoarse numai înăuntru, când, aşadar, toate aceste lucruri au devenit un fapt împlinit, iar dorinţele copilăriei s-au şters pentru totdeauna din minţi, s-a găsit un ins dispus să călătorească dincolo de existenţa aceasta şi să plece în spaţii, în căutarea vechilor noastre vise. Se ştiu puţine despre numele său, despre locul unde a trăit respectivul om. Se ştie totuşi că era clin stirpe obscură. Locuia într-un oraş cu ziduri înalte, unde domnea în permanenţă un crepuscul steril şi în care el muncea zi de zi în semiîntuneric şi vacarm. La sfârşitul zilei sale de lucru, revenea într-o cameră cu o singură fereastră ce dădea nu spre pajişti şi păduri, ci spre o curticică sumbră în care se deschideau, l-a fel, în disperare şi plictis, alte ferestre. Din camera sa, panorama nu oferea privirilor decât ziduri şi ferestre. Şi trebuia să te apleci ca să distingi, pe cer, stelele mărunte. Iar pentru că nevăzând mereu decât ziduri şi ferestre o fiinţă inteligentă şi visătoare poate înnebuni, ocupantul acelei camere îşi făcuse obiceiul de a scruta, noapte de noapte, cerul de deasupra lui, în speranţa că va găsi ceva diferit de tot ce exista în lumea treziei şi în cenuşiul oraşelor suite în înalt. La capătul mai multor ani, el chema stelele pe nume şi le urmărea cu închipuirea pină ce dispăreau, cu un regret parcă, din privirea lui. Apoi, tot cercetând cerul, ajunse să descopere lucruri misterioase. În fine, într-o noapte, o punte fu zvârlită peste adânca prăpastie ce despărţea două universuri: cerurile pline de vise se amestecară cu aerul modest al încăperii, învăluind omul în fabuloasa lor fantasmagorie.

          Intense lumini violete de miez de noapte, scân-teindu-şi pulberea de aur, pătrunseră atunci în cameră. Apoi izbucniră furtuni de nisip şi de foc, ieşite din spaţiile nemărginite, grele de parfumurile altor lumi. Se revărsară oceane de opiu, luminate de sori pe care nici o privire nu-i contemplase vreodată şi purtând pe valuri nimfe acvatice şi delfini ciudaţi, iviţi din adâncuri insondabile. Infinitul se roti în tăcere în jurul visătorului şi-l luă cu sine fără ca măcar să-i atingă corpul aplecat pe fereastră. Şi vreme îndelungată, ignorată de calendarul omenesc, valurile şi curenţii sferelor îndepărtate îl pur-tară lin prin împărăţia viselor, către care aspira întreaga sa fiinţă. Visele pierdute de oameni. În sfârşit, după ce se scurseră fără număr ciclu după ciclu, îl depuseră tandru, în somn, pe malul verde al unui răsărit de soare. Un mal verde cu parfum de lotus şi presărat cu camelii roşii.

 

 

                                                                      SFÂRŞIT