Cavoul de Howard Philips Lovecraft
Descriind împrejurările care m-au adus în acest azil de nebuni, ştiu că situaţia mea aruncă o îndoială – întru totul justificată – asupra autenticităţii propriei mele istorisiri. Mare păcat că omenirea în ansamblul ei are o viziune mentală prea limitată pentru a examina cu răbdare şi înţelepciune nişte fenomene izolate, încercate doar de unii indivizi cu un psihism din cale-afară de pătrunzător şi care, prin sensibilitatea lor excepţională, se plasează cu mult dincolo de experienţa comună.
Oamenii dotaţi din punct de vedere intelectual ştiu că nu există o deosebire netă între real şi ireal, că lucrurile nu ne apar decât prin delicata sinteză fizică şi psihică operată în mod subiectiv în fiecare din noi. Însă materialismul prozaic al majorităţii condamnă drept nebunie sclipirile de clarviziune ce sfâşie, în cazul unora, vălul obişnuit al empirismului banal.
Mă numesc Jervas Dudley şi, din cea mai fragedă pruncie, sunt un visător şi un vizionar. Destul de bogat prin naştere ca să nu fiu obligat să muncesc, iar prin temperament inapt pentru studiile formale şi pentru distracţiile de societate ale anturajului meu, am trăit mereu în domenii situate dincolo de lumea vizibilă, ocupându-mi copilăria şi adolescenţa cu lectura unor opere vechi, foarte puţin cunoscute, şi vagabondând fără ţintă peste câmpurile şi prin pădurile învecinate cu locuinţa mea strămoşească.
Sensul găsit de mine în aceste cărţi şi plimbări nu e desigur, cel dat atunci de băieţii de vârsta mea. Nu e cazul să insist prea mult în privinţa asta, căci o povestire amănunţită ar confirma calomniile crude pe care le vântură în ascuns unii dintre supraveghetori pe seama inteligenţei mele. Mă limitez la relatarea întâmplărilor aşa cum sunt, fără să încerc să le analizez cauzele.
Am spus deci că trăiam izolat de lumea vizibilă, nu însă şi că trăiam singur. Pentru că nimeni nu-i capabil de aşa ceva. Lipsa unei tovărăşii însufleţite îi determină inevitabil pe solitari să se îndrepte spre obiecte lipsite de suflet, sau ajunse în starea asta.
Nu departe de locuinţa mea se întinde o ciudată vale împădurită, cu adâncimi crepusculare, în scobitura căreia petreceam ore întregi citind, gândind, visând.
De copil, primii paşi îi făcusem în lungul pantelor sale năpădite de muşchi, iar la rădăcina marelui stejar noduros m-au asaltat primele himere ale vârstei respective.
Mă duceam acolo ca să fac cunoştinţă cu driadele, stăpânele arborilor, şi mi-a fost dat adesea să privesc dansurile lor sălbatice sub razele gata să apună ale lunii. Dar nu-i acum momentul potrivit să evoc aceste amintiri.
Voi vorbi doar de mormântul singuratic din cel mai întunecos cotlon al desişurilor, în margine de deal. Cavoul părăsit al familiei Hyde, un neam vechi şi de rang înalt, căruia îi fusese înhumat acolo, neştiut de lume, cu mai multe decenii înaintea naşterii mele, ultimul descendent.
Monumentul este cioplit într-un granit antic, mâncat de intemperii, şi pe care negura şi umezeala l-au decolorat în decursul generaţiilor. Săpat în pantă văii, cavoul nu se vede decât atunci când ai ajuns dinaintea intrării. Uşa de piatră, masivă, înfricoşătoare, plină de depuneri vâscoase, se reazemă în balamale de fier ruginit. Nişte lanţuri şi lacăte metalice o menţin în chip straniu întredeschisă, după moda macabră de în urmă cu o jumătate de secol. Conacul celor care se odihneau acolo domina altădată panta unde se află mormântul, dar cu multă vreme în urmă a fost răvăşit de fulger şi de flăcări.
Doar pe ton scăzut şi cu nelinişte în voce evocă uneori bătrânii din împrejurimi, folosind misteriosul termen „mânia lui Dumnezeu”, furtuna din miez de noapte care a nimicit tristul conac. Tocmai această aluzie ciudată făcuse, de-a lungul întregii mele tinereţi, să crească fascinaţia exercitată de mormânt asupra mea. Un singur om pierise în incendiul pomenit. Când ultimul Hyde a fost depus în cavoul tăcut şi întunecos al familiei, urna funerară conţinându-i cenuşa venise de foarte departe. Căci familia, după catastrofă, plecase din locurile acelea.
N-o să uit niciodată după-amiaza când am dat prima oară peste această casă a morţii, pe jumătate scufundată în umbră.
Era în plină vară, la vremea când alchimia naturii transformă peisajul câmpenesc într-un tablou strălucitor, un evantai de nuanţe verzi, în care peste simţurile îmbătate se revarsă valuri unduitoare de verdeaţă umedă şi miresme subtile, suind din pământ şi din plante. În astfel de locuri, spiritul îşi pierde obiectivitatea, timpul şi spaţiul devin inconsistente, ireale, iar ecouri ale unui trecut uitat, de dinaintea istoriei, dau să pătrundă insistent în conştiinţa captivată.
Toată ziua rătăcisem printre boschetele văii. La zece ani, cunoşteam deja destule minunăţii ignorate de restul lumii şi, în anumite privinţe, atinsesem o surprinzătoare maturitate. După ce-mi croisem drum prin hăţişul de tufe sălbatice, m-am trezit brusc la intrarea în cavou, neştiind încă nimic despre natura descoperirii mele. Sumbrele blocuri de granit, uşa, atât de ciudat întredeschisă, motivele funebre de deasupra intrării nu mă înspăimântau câtuşi de puţin. Citisem până atunci de nenumărate ori descrieri de morminte înfiorătoare, iar închipuirea mea bogată produsese unele încă şi mai sinistre. Dar, în virtutea unui temperament aparte, mă ţinusem la distanţă de cimitire. Bizarul lăcaş de piatră pe care-l descoperisem nu era pentru mine decât un obiect de interes şi de meditaţie.
Prin deschizătura lăsată de uşă am cercetat interiorul rece şi umed şi, în vreme ce observăm atent, s-a născut în mine, nu noţiunea de moarte sau de decădere, ci o pornire mult mai stranie. O dorinţă nebunească, iraţională, mă fascina dinaintea acelui infern al recluziunii, împins de un glas fără îndoială din sufletul hidos al pădurii, am hotărât ca, în ciuda lanţurilor grele ce-mi barau calea, să mă vâr în bezna ademenitoare. Sub lumina tot mai slabă a zilei, am zgâlţâit cu zgomot, unul după altul, obstacolele ruginite din faţa mea, având de gând să împing uşa de piatră şi să-mi strecor corpul subţiratic înăuntru.
Degeaba! Din pricina eşecului, curiozitatea mi s-a transformat în mânie. La asfinţit, m-am decis să mă întorc acasă, dar înainte de asta, furios, am jurat pe toţi zeii din pădure că, într-o zi, indiferent cu ce preţ, voi pătrunde în penumbra cavoului, în profunzimile îngheţate ce păreau să mă cheme.
Medicul cu barbă cenuşie care vine, din două în două zile în camera mea, i-a spus cândva unui vizitator că hotărârea asta a însemnat începutul jalnicei mele monomanii. Eu, însă, prefer să las judecata finală cititorilor, care se vor pronunţa după ce le povestesc totul.
În lunile ce urmară descoperirii, m-am străduit în zadar să smulg lacătele complicate ale cavoului, dedându-mă şi la subtile cercetări privitoare la istoria edificiului respectiv. Multe date preţioase au ajuns astfel la urechile mele de copil atent. Am ţinut însă în cel mai mare secret tot ce ştiam şi tot ce intenţionam să fac.
Trebuie să spun că, în realitate, informaţiile adunate de mine nu m-au surprins, nici nu m-au înspăimântat. Convingerile intime asupra vieţii şi morţii mă determinaseră să văd o vagă apropiere între pământul rece şi corpurile vii, încât simţeam că marea şi sinistra familie de la conacul incendiat era, într-o oarecare măsură, reprezentată în zidurile de piatră pe care încercam să le explorez. Zvonurile despre riturile magice şi despre sărbătorile nelegiuite ce aveau loc odinioară la conacul dispărut mi-au stimulat chinuitoarea atracţie pentru mormântul acela dinaintea căruia şedeam, zi de zi, ceasuri întregi.
O dată am vârât o lumânare prin spaţiul strâmt de la intrare, dar n-am putut vedea nimic altceva decât o scară de piatră, adâncită sub nivelul pământului. Am simţit un fel de încântare pe când inspiram mirosul respingător al locului; un miros, ce părea să-mi evoce, într-un chip unic şi până în străfundurile fiinţei, amintiri refugiate într-un trecut aflat dincolo de orice memorie, urcând fără îndoială până într-o vreme când n-aveam corpul în care locuiesc în prezent.
În decursul anului de după descoperire, am citit în hambarul meu plin de cărţi o traducere a Vieţilor lui Plutarh. Azvârlindu-mă în povestea lui Tezeu, am rămas foarte impresionat de pasajul unde se vorbeşte de uriaşa piatră sub care stăteau înscrise semnele destinului eroului, piatră atât de grea încât acesta, ca s-o ridice, trebuia să câştige suficientă putere. Altfel zis, să aştepte o vârstă când destinul i-ar fi fost de-acum împlinit.
Efectul legendei a fost acela că mi-a mai scăzut marea nerăbdare de a pătrunde în cavou, întrucât înţelegeam că ora mea nu bătuse încă. Mai târziu, îmi spuneam, urmă să-mi câştig forţa sau ingeniozitatea ce m-ar fi făcut capabil să deschid uşa respectivă. Deocamdată trebuia să mă supun poruncilor Destinului.
După aceea, privirile scrutătoare pe care le aruncam prin portalul umed mi-au devenit mai puţin insistente, iar cea mai mare parte a timpului am dedicat-o altor cercetări, la fel de neobişnuite. Mă sculam uneori, liniştit, în miezul nopţii, şi mergeam să mă plimb prin cimitire sau prin alte locuri funerare de care părinţii mă feriseră întotdeauna cu grijă. N-aş putea spune ce făceam acolo, fiindcă nu sunt tocmai sigur pe sinceritatea acelor lucruri, însă ştiu că a doua zi după fiecare plimbare nocturnă îmi surprindeam – anturajul prin cunoştinţele mele noi şi pe care ai mei le uitaseră de generaţii.
Într-o astfel de zi am scandalizat comunitatea prin părerea bizară pe care mi-o făcusem în legătură cu înmormântarea bogatului şi celebrului cavaler Brewster, un cronicar local înhumat la 1711 şi a cărui piatră tombală de ardezie, cu un craniu sculptat deasupra unor oase încrucişate, începuse să se fărâmiţeze. Într-un moment de imaginaţie puerilă, am declarat nu numai că antreprenorul de pompe funebre Goodman Simpson furase eleganţii pantofi argintii, ciorapii de mătase şi albiturile de satin ale defunctului, dar şi că însuşi cavalerul, vârât în sicriu încă viu, se răsucise de două ori în acel lăcaş acoperit cu pământ, a doua zi după înmormântare.
Totuşi, ideea de a pătrunde în cavou nu m-a părăsit niciodată. Căci explorările mele genealogice îmi revelaseră un adevăr pe cât de stimulator, pe atât de neaşteptat: propriii mei strămoşi din partea tatălui aveau o linie de înrudire – fie şi subţire – cu familia, pretins dispărută, Hyde. Mlădiţă târzie a descendenţei paterne, eu însumi eram ultimul din neamul acela misterios.
Am început să-mi spun că acel cavou era al meu şi aşteptam cu şi mai multă nerăbdare ceasul când destinul avea să-mi îngăduie să trec dincolo de uşa de piatră şi să cobor în bezna scării săpate în lespezi lunecoase.
Îmi făcusem obiceiul de a asculta cu atenţie lângă portal, în tăcerea netulburată a miezului de noapte. Încetul cu încetul, mergeam spre majorat. De-a lungul anilor, defrişasem micul hăţiş de pe panta ce domina mormântul, lăsând în jurul lui o coroană de tufe. Vegetaţia ajunsese treptat să alcătuiască un umbrar de verdeaţă. Mi-am construit astfel un Templu numai al meu, şi a cărui uşă închisă ascundea relicvariul. Mă întindeam acolo, pe pământul acoperit cu muşchi, visând la lucruri stranii şi unice.
Un fragment extras dintr-un cântec de pe vremea regelui George, neaşternut vreodată în scris şi care suna cam aşa:
Haideţi, ortaci, cu halbele de bere, Să bem de-acuma cât om mai putea.
Clădiţi pe farfurie munţi de cărnuri Căci doar pileala şi chiolhanul ne ţin tari.
Umpleţi stacane, viaţa iute trece;
Când veţi ajunge colo, sub pământ, Nu beţi nici pentru rege, nici pentru iubită.
Anacreon; se spune, avea nasul roşu, Dar ce contează, când eşti fericit.
Prefer, ce sfântul, să fiu stacojiu aici Decât mai alb ca crinul şi pierit de-un an.
Hai, Betty, scumpo, dă-mi o sărutare;
Nu-s fete de hangiu ca tine-n iad.
Junele Harry, care abia de se mai ţine, Peruca-şi pierde şi-o să lunece sub masă, Ci umpleţi cănile şi daţi-le la rând;
Mai bine zaci sub masă ca sub humă.
Benchetuiţi, distraţi-vă şi beţi, Sub strat de colb cam greu te veseleşti;
La naiba! Că abia mă pot mişca Şi blestemat să fiu de mai stau drept.
Hei, zi-i lu' Betty să aduc-un scaun, O să m-abat spre casă, vai, nevasta nu-i, Propteşte umărul, că nu pot sta-n picioare, Dar cât mă ţine faţa lumii-s fericit.
În acele momente a început să-mi fie teamă de furtuni şi de flăcări. Am trăit o spaimă cumplită care mă silea să mă refugiez în ungherele cele mai izolate ale casei părinteşti atunci când cerul devenea ameninţător. Dacă asta se întâmpla ziua, una din ascunzătorile mele preferate era pivniţa în ruină a conacului care arsese.
Mi-l reprezentam, în închipuire, aşa cum trebuie să fi fost.
Dar lucrul de care mă temeam de mult a sfârşit într-o bună zi prin a se produce. Neliniştiţi de schimbările apărute în comportamentul singurului lor copil, părinţii mei începură – din intenţii exclusiv binevoitoare – să-mi spioneze mişcările. Întrucât din cea mai fragedă, copilărie îmi păzisem toate secretele, neîmpărţindu-le cu nimeni, nici despre vizitele făcute în cavou nu suflasem o vorbă nimănui. Acum, străbătând labirintul desişului, trebuia să iau seama la vreun eventual urmăritor şi să-l rătăcesc. Aveam mereu la mine cheia cavoului, atârnată de un şnur pe care îl ţineam legat de gât. Niciodată nu reveneam de la mormânt cu vreun obiect ce putea fi găsit acolo.
Într-o dimineaţă, ieşind din cavou la suprafaţa pământului şi la lumina zilei, pe când legam lanţul am remarcat, în adâncul unui hăţiş din apropiere, chipul temut al unui ins pus să iscodească. Sfârşitul aventurii mele se apropia, fără nici o îndoială, deoarece ţinta rătăcirilor mele nocturne fusese aflată. Omul n-a stat să discute cu mine, aşa că m-am grăbit să mă întorc acasă, să aud ce-i va spune tatălui meu. Lumea avea să afle, oare, de popasurile mele în cavou? Închipuiţi-vă cât de plăcută mi-a fost surpriza să-l aud pe informatorul acela povestind cu voce scăzută că-mi petrecusem noaptea în plantaţia din jurul mormântului. Prin ce miracol se putuse înşela într-un asemenea hal? Eram convins acum că mă proteja o putere supranaturală. Această siguranţă mi-a sporit îndrăzneala, căci am luat hotărârea de a mă duce de atunci înainte, fără griji, la cavou, pe faţă, ca să spun aşa, convins că nimeni din lume nu putea să mă vadă pătrunzând înăuntru. Vreme de o săptămână, am gustat din plin bucuria acestor plăceri pământeşti pe care trebuie să le ţin sub tăcere, când, deodată, faptul, s-a petrecut. Da, în noaptea respectivă ar fi trebuit să nu-mi scot nasul afară. Căci norii aveau culoarea furtunii şi o lucire diabolică urca dinspre mlaştină. Întreg cerul era ameninţător. Până şi chemarea morţilor se schimbase, în seara aceea nu mai venea din cavou, ci din pivniţa calcinată de pe vârful dealului.
Pe când ieşeam dintr-un desiş ca să urc pe tăpşanul din faţa ultimelor ruine ale vechii locuinţe, s-a întâmplat ceea ce aşteptasem dintotdeauna. Sub pâclosul clar de lună, am zărit conacul, dispărut acum un secol, din nou în picioare, în toată splendoarea sa. Toate ferestrele erau luminate de lumânări, iar pe aleea largă nişte trăsuri luxoase lăsau să descindă cele mai înalte personaje ale aristocraţiei bostoniene, în timp ce o mulţime numeroasă de gentilomi pudraţi, în veşminte bogate, venea pe jos dinspre conacele învecinate. M-am amestecat în mulţimea aceea, ştiind în străfundul sufletului meu că eram gazda, nicidecum invitatul. Din interior au ajuns până la mine zvonuri de muzică îndrăcită şi râsete pline de bucurie. Vinul curgea în valuri. Am recunoscut mai multe chipuri pe care le văzusem deja pe jumătate devorate, ori complet roase de moarte şi descompunere. În mijlocul acelei, mulţimi aţâţate, neînfrânate, eu eram cel mai dezlănţuit. Vărsăm torente de blesteme şi, în glumele mele deşucheate, puţin îmi păsa de legile umane, divine, cosmice.
Brusc, un huruit de furtună a izbucnit mai intens decât ţipetele noastre, iar fulgerul făcu să sară în ţăndări acoperişul, răspândind panică în adunarea aceea zgomotoasă. Limbi de foc şi trâmbe sufocante de fum se prăvăliră în casă. Înspăimântaţi de calamitatea a cărei violenţă părea supranaturală, petrecăreţii fugiră urlând prin noapte. Am rămas singur, ţintuit în jilţul meu de o groază necunoscută. Apoi o altă spaimă m-a invadat. Prefăcut în cenuşă, mi-am văzut corpul răspândit în cele patru vânturi. Asta însemna că niciodată n-aveam să mă odihnesc în cavoul familiei Hyde. Sicriul acela, totuşi, nu-mi era oare destinat? N-aveam eu dreptul să zac pentru vecie între descendenţii lui sir Geoffrey Hyde?
Îmi pretindeam moştenirea, chiar dacă sufletul meu trebuia să rătăcească veacuri întregi în căutarea unui alt înveliş de carne pentru a-l depune în alcovul vacant din cavou.
Nu! Jervas Hyde n-avea să cunoască niciodată soarta tristă a lui Palinur!
Pe când fantoma casei în flăcări se ştergea din faţa mea, m-am simţit apucat de doi inşi puternici. Unul dintre ei era spionul din desiş. Am urlat şi m-am zbătut ca turbat să scap din strânsoarea lor de menghină. Cădea o ploaie torenţială şi fulgerele brăzdau orizontul. Tata era lângă mine, zdrobit de durere. Cum ţipam la oamenii aceia să mă depună în cavou, tata le-a cerut să mă trateze cu mai multă blândeţe.
Un cerc negru pe jos, în pivniţa ruinată, arăta locul unde lovise fulgerul. Acolo, nişte săteni curioşi au găsit o cutioară veche, migălită, dezgropată de trăsnet. Acest sipet cu încuietori sfărâmate de şoc conţinea hârtii şi obiecte preţioase, însă atunci când sătenii le-au făcut sub ochii mei inventarul, ceva m-a fascinat. Era o miniatură pe porţelan, reprezentând un bărbat cu o elegantă perucă buclată şi ale cărui iniţiale erau J. H. Aş fi putut să-i recunosc faţa la fel de bine uitându-mă într-o oglindă.
A doua zi, m-au lungit în camera asta cu gratii la ferestre, iar un servilor bătrân, om simplu şi devotat, mi-a adus veşti importante. Mi-a spus bunăoară că nimeni nu-mi crede poveştile. Tatăl meu afirmă că n-am trecut niciodată de portalul cu lanţ şi că lacătul ruginit n-a fost atins de mai multe decenii încoace. El mai pretinde că întreg sat îmi cunoştea expediţiile nocturne. Toată lumea, se pare, m-a văzut aţipind sub umbrarul de lângă faţada aceea lugubră. Nu mă revolt împotriva unor asemenea afirmaţii gratuite, dar n-am nici o dovadă prin care să le contrazic: am pierdut cheia lacătului în timpul furtunii nocturne. Tata îşi închipuie că tot ce ştiu despre lumea defuncţilor am aflat din vechile cărţi ale bibliotecii familiale.
Fără prezenţa bătrânului meu servitor Hiram, aş fi acum convins că-s nebun.
Dar Hiram, pentru care am nutrit întotdeauna o vie afecţiune, are încredere în mine. El este cel ce m-a ajutat să fac publică o parte a istorisirii mele.
Acum o săptămână, a rupt lanţul de la intrarea în cavou şi a coborât treptele, luminându-şi calea cu o lanternă. Pe o dală, într-o nişă, a găsit un vechi sicriu gol, a cărui placă înnegrită poartă prenumele „Jervas”.
Mi s-a promis că voi fi înmormântat în acel sicriu şi în acel cavou.
SFÂRŞIT
