I.
Luaţi bine aminte că, la urma urmei, n-am văzut nici o imagine de groază. A spune că vreun şoc mental a stat la baza reacţiilor mele – ultima picătură ce mă făcu s-o iau la goană, noaptea, într-un automobil care nu-mi aparţinea, din izolata gospodărie a lui Akeley şi din sălbaticele coline boltite ale statului Vermont – înseamnă a ignora cele mai elementare date ale experienţei mele. În pofida măsurii profunde în care m-am implicat în schimbul de informaţii şi de speculaţii cu Henry Akeley, a lucrurilor pe care le-am văzut şi le-am auzit, a intensităţii impresiilor produse asupra mea de toate acestea, nu pot dovedi nici acum dacă am avut sau nu dreptate în oribila mea concluzie. Căci, până la urmă, dispariţia lui Akeley nu înseamnă nimic. Oamenii au găsit totul la locul lui în locuinţa sa, în ciuda unor urme de gloanţe pe zidurile exterioare şi pe pereţii dinăuntru. Ca şi cum ar fi ieşit, fără griji, la o plimbare pe dealuri şi nu s-a mai întors.
Nici măcar n-a existat vreun semn că s-ar fi aflat vreun oaspete pe acolo, ori că acele odioase maşini şi acei cilindri ar mai fi fost depozitaţi în camera de lucru. Faptul că acele coline verzi împădurite şi clipocitul neîntrerupt al pâraielor – în mijlocul cărora s-a născut şi a fost crescut – stârneau în el o spaimă de moarte nu spune iarăşi nimic, căci sunt mii de oameni pe care îi chinuie anxietăţi la fel de morbide. Mai degrabă, excentricitatea ar putea explica relativ lesne actele şi temerile sale stranii, de care n-a scăpat niciodată.
Întreaga poveste a început, pentru mine, cu istoricele inundaţii din Vermont, de pe 3 noiembrie 1927. Eram pe atunci, ca şi acum, asistent universitar de literatură la Universitatea Miskatonic din Arkham, Massachusetts, şi un entuziast folclorist amator din Noua Anglie. La puţin timp după inundaţii, printre diversele reportaje despre greutăţile, suferinţele şi acţiunile de salvare organizate care umpleau paginile presei, s-au mai ivit şi câteva anecdote bizare în legătură cu anumite lucruri găsite plutind pe undele umflate ale unora dintre râuri, aşa încât mulţi dintre amicii mei se lansară în discuţii extravagante şi m-au solicitat să dau explicaţii, pe cât eram în stare, privitoare la acel subiect. M-am simţit flatat să mi se ia atât de în serios strădaniile în domeniul folclorului şi am făcut tot ce-am putut ca să minimalizez zvonurile vagi, neliniştitoare, ce păreau atât de limpede să fie rodul vechilor superstiţii ţărăneşti. M-a amuzat să întâlnesc mai multe persoane cultivate care insistau asupra faptului că nu se putea ca în spatele acelor zvonuri să nu existe vreun fenomen ascuns, denaturat de ele.
Poveştile care mi s-au adus în acest fel la cunoştinţă mi-au parvenit în majoritatea lor prin tăieturi din ziare, deşi una dintre ele a avut o sursă orală şi mi-a fost repetată de un prieten de-al meu dintr-o scrisoare a mamei lui din Hardwick, Vermont. Tipul de fenomen descris era, în esenţă, acelaşi în toate circumstanţele, deşi se părea că ar fi vorba de trei cazuri separate – unul legat de râul Winooski, lângă Montpelier, un altul, de râul West în Windham County, dincolo de Newfane, iar cel de-al treilea, centrându-se în Passumpsic, Caledonia County, mai sus de Lyndonville. Sigur că multe dintre mărturiile disparate menţionau alte locuri, dar, în ultimă analiză, toate păreau să le confirme pe acestea trei. În fiecare caz în parte, oamenii de la ţară au relatat că văzuseră unul sau mai multe obiecte bizare şi alarmante în apele umflate care se prăvăleau de pe colinele rareori străbătute. Exista o tendinţă răspândită de a lega aceste viziuni de un ciclu primitiv, aproape uitat, de legende şoptite de străbuni, reactualizate cu acel prilej.
Ce credeau oamenii că văd erau forme organice, fără să aibă însă nimic în comun cu toate vieţuitoarele cunoscute de ei până atunci. În mod firesc, erau multe trupuri umane duse la vale de curenţi în acea tragică perioadă, dar cei care descriau acele forme stranii păreau convinşi că nu erau defel omeneşti, în ciuda unor asemănări superficiale ca mărime şi contur. Nici nu puteau să facă parte, mai adăugau martorii, din vreo specie de animale caracteristică ţinutului Vermont. Erau de culoare roz, măsurând cam un metru şi jumătate în lungime, cu trupuri de crustacee, cu perechi de aripioare mari de peşte, ori cu aripi membranate şi cu mai multe membre articulate, cu un soi de elipsă răsucită, acoperită cu miriade de antene foarte scurte, acolo unde în mod normal s-ar fi aflat un cap. Era chiar remarcabil cât de mult tindeau să coincidă relatările din diferite surse, deşi acest aspect era explicat oarecum de faptul că vechile legende cunoscute la timpul respectiv în tot ţinutul deluros ofereau un tablou viu şi morbid care ar fi putut stârni fantezia tuturor celor implicaţi. Concluzia mea a fost că asemenea mărturii – în toate cazurile aparţinând unor pădureni simpli şi naivi – erau confuzii create de întrezărirea cadavrelor umane şi ale animalelor domestice sfărâmate şi umflate de şuvoaiele dezlănţuite ale curenţilor. Aceste iluzii optice permiseseră unor tradiţii folclorice pe jumătate uitate să atribuie calităţi fantastice acestor obiecte demne de milă.
Folclorul mai vechi, deşi vag, evaziv şi, în mare parte, uitat de generaţia de astăzi, avea un caracter unic şi reflecta, în mod evident, influenţa poveştilor indiene încă şi mai de demult. Le cunoşteam destul de bine, chiar dacă nu mai fusesem niciodată în Vermont, graţie monografiei extrem de rare a lui Eli Davenport, care cuprinde material obţinut pe cale orală înainte de anul 1839, de la oamenii mai bătrâni din acest stat. Materialul acesta coincidea perfect cu cele auzite de mine personal de la ţăranii mai în vârstă din munţii statului New Hampshire. Ca să nu mai lungesc vorba, el făcea aluzie la o rasă tainică de fiinţe monstruoase care ar bântui undeva, pe colinele mai îndepărtate, ascunse prin codrii deşi ce acoperă cele mai înalte creste şi prin văile umbrite unde pâraiele curg leneşe din izvoare neştiute. Aceste făpturi puteau fi foarte rar întrezărite, dar dovezi ale prezenţei lor fuseseră raportate de către cei care se aventuraseră mai departe decât de obicei, pe pantele anumitor munţi sau în anumite trecători adânci şi abrupte, ocolite până şi de lupi.
