Anchetatorii prudenţi se vor feri să conteste opinia generală potrivit căreia Robert Blake a fost ucis de trăsnet sau de şocul nervos-provocat de o descărcare electrică. E adevărat că fereastra în faţa căreia stătea era intactă, dar natura obişnuieşte să aibă asemenea capricii. Expresia chipului său ar fi putut să fie cauzată de contracţii musculare fără nici o legătură cu ceea ce văzuse. Notele din jurnalul lui sunt, în chip clar, roade ale unei imaginaţii dezlănţuite, pusă în mişcare de superstiţii locale şi de unele descoperiri făcute de defunct. Cât despre starea bizară a bisericii părăsite de pe Federal Hill, e uşor să o atribui unei şarlatanii conştiente sau inconştiente a lui Blake.
Căci, în definitiv, el era un scriitor şi un pictor ce se dedica domeniului mitului, visului, terorii, mereu în căutare de efecte stranii sau fantastice. Prima lui şedere la Providence, când fusese musafirul unui bătrân tot atât de pasionat de ocultism ca şi el, luase sfârşit în incendiu şi moarte; pe de altă parte, nu e nici o îndoială că şi-a părăsit casa din Milwaukee şi s-a întors în oraşul nostru sub efectul unui impuls morbid. Auzise, probabil, vorbindu-se despre vechile legende (contrar a ceea ce scrie în jurnalul lui) şi moartea lui a distrus poate, în mugure, o formidabilă mistificare, preludiu al unui mare succes literar.
Cu toate acestea, mai mulţi dintre cei care au studiat acest caz cu atenţie, aderă la o teorie mai puţin banală şi mai puţin raţională. Ei sunt înclinaţi să dea crezare jurnalului lui Blake, şi subliniază importanţa semnificativă a faptelor următoare: existenţa dovedită a sectei nelegiuite numită înţelepciunea Stelelor, înainte de anul 1930; dispariţia unui ziarist prea curios, Edwin M. Lillbridge, în 1893; şi, mai presus de toate, expresia de teroare monstruoasă de pe faţa tânărului scriitor mort.
Unul dintre adepţii acestei de a doua teorii a aruncat în apele golfului piatra cu unghiuri bizare aflată într-o cutie de metal găsită în vechea clopotniţă fără ferestre (şi nu în turn, unde declară Blake că a descoperit-o). Deşi gestul lui a fost condamnat de toată lumea, acest om – medic vestit, mare amator de folclor vechi – afirmă că a scăpat globul pământesc de un obiect prea periculos pentru a fi lăsat să dăinuie.
Lăsăm cititorului grija de a alege singur între aceste două opinii. Cât despre noi, după ce am studiat în mod obiectiv jurnalul lui Blake, vom da aici rezumatul evenimentelor, plasându-ne în punctul de vedere al actorului principal.
Tânărul scriitor s-a întors la Providence în timpul iernii 1934-l935. S-a instalat la ultimul etaj al unei case venerabile, pe culmea unei coline înalte, pe lângă Brown University, în spatele bibliotecii John Hay. Era o locuinţă confortabilă şi pitorească, în stil georgian, în mijlocul unei grădini rustice în care pisici mari se încălzeau la soare. Biroul lui Blake, încăpere vastă, cu expunere spre sud-vest, dădea spre grădină, iar ferestrele dinspre vest (în faţa uneia dintre ele era aşezată masa lui de lucru) ofereau o vedere magnifică a oraşului de jos. La orizont se întindeau pantele violete ale colinelor îndepărtate, ca un decor pentru Federal Hill, la două mile depărtare, unde se îngrămădeau acoperişuri şi clopotniţe ale căror contururi luau forme fantastice în mijlocul norilor de fum ce se înălţau din oraş.
După ce şi-a adus majoritatea cărţilor, Blake şi-a Cumpărat mobile vechi, potrivite cu casa; apoi, a început să picteze şi să scrie, luându-şi asupră-i şi grijile gospodăriei. Atelierul lui se găsea într-o cameră mansardată, expusă spre nord. În cursul acestei prime ierni, a scris cinci dintre cele mai bune nuvele ale sale: Cel ce scormonea pământul, Scara criptei, Shaggai, Valea lui Pnath, Meseanul venit din stele. A pictat şi mai multe tablouri: studii de monştri fără nume şi peisaje supranaturale.
La asfinţit, stătea adesea aşezat la masa de lucru şi contempla visător spectacolul oferit vederii sale: turnurile întunecate de la Memorial Hall, turnul cu clopot al palatului de justiţie, înălţimea spectrală a lui Federal Hill, care-i stârnea atât de tare imaginaţia. Vecinii îi spuseseră că acolo se află cartierul italian al oraşului; şi, din timp în timp, îşi aţintea binoclul de campanie asupra acestui univers îndepărtat, întrebându-se ce mistere ar putea să ascundă. Avea impresia că priveşte înspre o lume fabuloasă, foarte diferită de a noastră, asemănătoare celeia din nuvelele şi tablourile sale.
O biserică enormă cu ziduri întunecate exercita asupra lui o atracţie specială. Se deosebea foarte clar la anumite ore ale zilei şi, la apusul soarelui, marea clopotniţă ascuţită îşi profila masa neagră pe cerul înflăcărat. Era probabil construită pe o ridicătură a terenului, căci faţada şi partea ei de nord dominau semeţ încâlceala de acoperişuri din jurul ei. Cu o înfăţişare foarte austeră, părea să fie construită din piatră. Aparţinea stilului neogotic şi data probabil din 1810 sau 1815.
Pe măsură ce se scurgeau lunile, Blake contempla cu un interes mereu crescând această construcţie neprietenoasă. Ferestrele nefiind niciodată luminate, trăsese concluzia că biserica trebuie să fi fost părăsită. Cu cât o privea mai mult, cu atât mai mult i se înfierbânta imaginaţia şi îi inspira idei bizare. Îi veni ideea că o aură de dezolare plana asupra acestui loc, astfel că până şi porumbeii şi rândunelele evitau acoperişul ei afumat. Notează în jurnalul lui că stoluri mari de păsări înconjoară toate celelalte clopotniţe ale oraşului, cu excepţia acestuia.
În primăvară, Blake căzu pradă unei agitaţii profunde. Începuse un roman bazat pe o pretinsă supravieţuire a cultului vrăjitoarelor în Maine, dar era incapabil să-l continue. Era din ce în ce mai absorbit în contemplarea clopotniţei sumbre de care fugeau păsările şi rămânea orb în faţa frumuseţii frunzelor delicate, proaspăt răsărite în pomii din grădină. Atunci i-a venit pentru prima oară ideea să traverseze oraşul şi să urce panta fabuloasă ce ducea la această lume de vis.
