(Manuscris găsit printre hârtiile defunctului Francis Wayland Thurston, din Boston)
În privinţa unor asemenea forţe sau fiinţe s-ar mai putea concepe vreo posibilitate de supravieţuire… O supravieţuire dintr-o eră nespus de îndepărtată, când… conştiinţa se manifesta, poate, în forme şi chipuri pierdute de mult, înainte de apariţia şi evoluţia umanităţii… forme pe care numai poezia şi legendele le-au mai captat ca pe o amintire fulgurantă, dându-le numele de zei, monştri, eroi mitici de toate felurile…
Algernon Blackwood1
I.
OROAREA DIN LUT.
Cea mai mare îndurare pe această lume, cred, este neputinţa minţii omeneşti de a-şi corela toate datele. Trăim pe o imperturbabilă insulă de ignoranţă, în mijlocul mărilor de întuneric ale Infinitului, şi n-am fost meniţi să călătorim prea departe. Ştiinţele, fiecare trăgând în propria direcţie, până acum ne-au dăunat prea puţin, dar, într-o bună zi, alăturarea cunoştinţelor disparate ne va deschide în faţa ochilor asemenea imagini terifiante ale realităţii şi ale poziţiei noastre îngrozitoare în Univers, încât ori ne vom pierde minţile graţie revelaţiei, ori vom fugi de funesta lumină, refugiindu-ne în pacea şi siguranţa unui nou ev de obscurantism.
Teozofii au intuit grandoarea înfricoşătoare a ciclului cosmic în care lumea noastră şi specia umană constituie doar nişte accidente trecătoare. Ei fac aluzie la supravieţuiri a căror ciudăţenie ar face să ne îngheţe sângele în vine dacă n-ar fi mascate de un optimism afabil. Dar nu prin ei am ajuns să întrezăresc, în mod nepermis, o singură dată în viaţă, eonii care-mi dau fiori când mă gândesc la ei, simţind că mă cuprinde nebunia de câte ori îi visez. Acea percepţie fugară, ca mai toate temutele presimţiri ale adevărului, a scăpărat dintr-o întâmplătoare punere cap la cap a unor lucruri diferite. În acest caz este vorba despre un vechi articol de ziar şi despre notiţele unui profesor decedat. Sper că nimeni nu va mai călca pe urmele mele. Cu siguranţă, dacă voi apuca să mai trăiesc, nu voi mai căuta niciodată să mai adaug vreo verigă unui lanţ atât de hâd. Presupun că şi profesorul avea de gând să păstreze tăcerea în privinţa părţii pe care o cunoştea, şi că şi-ar fi distrus însemnările dacă moartea nu l-ar fi răpit subit dintre cei vii.
Am luat cunoştinţă de această chestiune în iarna lui 1926–1927, odată cu decesul fratelui bunicului meu, George Gammell Angell, profesor emerit de limbi semitice la Universitatea Brown, din Providence, statul Rhode Island. Profesorul Angell era o autoritate renumită în studiul inscripţiilor vechi, iar directorii marilor muzee îl solicitaseră în repetate rânduri. Aşadar, decesul său, care a survenit la vârsta de nouăzeci şi doi de ani, a rămas în amintirea multora. Pe plan local, interesul era intensificat şi de faptul că murise din cauze necunoscute, după ce coborâse pe mal de la bordul vaporului de Newport. După cum relatează martorii, se prăbuşise deodată la pământ, înghiontit de un negru cu aspect de marinar, care ieşise dintr-una din acele bizare curţi întunecoase de pe panta abruptă a dealului, o scurtătură de la port până la locuinţa răposatului în Williams Street. Medicii n-au reuşit să descopere nici o rană vizibilă, dar au tras concluzia, după o dezbatere plină de nelămuriri, că vreo ascunsă leziune a inimii, provocată de efortul intens al urcuşului pe o pantă foarte înclinată, mai ales la o vârstă atât de înaintată, îi pricinuise decesul. La momentul respectiv, n-am găsit nici un motiv să nu fiu de acord cu punctul oficial de vedere, dar în ultima vreme sunt înclinat să-l pun sub semnul întrebării – ba, poate, chiar mai mult.
Ca moştenitor şi executor al fratelui bunicului meu, căci murise văduv şi fără copii, eram obligat să arunc o privire peste hârtiile lui, cu o oarecare meticulozitate; şi, în acest scop, i-am luat toate dosarele şi cutiile la mine acasă, în Boston. O mare parte din materialul ordonat de mine va fi mai târziu publicat de Societatea Americană de Arheologie, însă mai era o cutie pe care am găsit-o extrem de enigmatică şi pe care nu m-am îndurat s-o arăt şi unor ochi străini. Fusese închisă cu lacătul şi n-am dat de cheie până nu mi-a trecut prin minte să mă uit mai bine la inelul cu chei pe care profesorul îl purtase întotdeauna în buzunarul său. Abia atunci am reuşit s-o deschid, dar după aceea am avut impresia că mă confruntam cu un obstacol încă mai greu de trecut. Care putea fi înţelesul bizarului basorelief din lut şi al dezlânatului amestec de însemnări şi tăieturi din ziare pe care le-am găsit înăuntrul ei? M-am hotărât să caut excentricul sculptor vinovat de faptul că tulburase liniştea sufletească a unui bătrân.
Basorelieful era un dreptunghi necizelat, cu o grosime mai mică de doi centimetri şi jumătate şi cu o suprafaţă măsurând aproximativ treisprezece pe cincisprezece centimetri. Se vedea bine că era o lucrare modernă. Cu toate acestea, figurile de pe el nu erau deloc moderne, nici ca atmosferă, nici ca sugestie. Oricât de departe ar merge cubismul şi futurismul în fanteziile lor, rareori reproduc acea criptică regularitate ascunsă în scrierea preistorică. Iar cea mai mare parte a acestor desene lăsau impresia puternică a unui fel de scriere, deşi memoria mea, în ciuda marii familiarităţi cu hârtiile şi colecţiile unchiului meu, nu reuşea deloc să identifice aceste caractere particulare, sau măcar să intuiască cele mai îndepărtate asocieri ale lor.
Deasupra acestor aşa-zise hieroglife, se înălţa o figurină cu evidente calităţi plastice, deşi execuţia impresionistă mă împiedica să-mi fac vreo idee mai clară cu privire la natura acesteia. Părea să fie un soi de monstru, sau simbolul unui monstru, o formă pe care numai o imaginaţie bolnavă ar putea-o concepe. Dacă aş zice că închipuirea mea, oarecum extravagantă, ar produce imaginile simultane ale unei caracatiţe, unui dragon şi unei caricaturi omeneşti, n-aş fi prea departe de spiritul acelui obiect. Un cap cărnos, cu tentacule, aşezat pe un trup grotesc, acoperit de solzi, cu aripi rudimentare. Dar tocmai profilul de ansamblu al întregului speria cel mai tare. În spatele figurii se reliefa, vag sugerat, fundalul unei arhitecturi ciclopice.
