Pe o pantă înverzită a muntelui Menal, în Arcadia, există o livadă cu măslini în jurul unui conac. Chiar în vecinătate se ridică un mausoleu decorat odinioară cu sculpturi minunate, dar care astăzi, ca şi restul, a căzut în ruină. La picioarele mormântului, spărgând prin unele locuri cu rădăcinile lui ciudate blocul de marmură pen-telică, creşte un măslin de o mărime nefirească şi având o formă aparte. Seamănă cu corpul unei fiinţe omeneşti înţepenite în somnul din urmă. Imaginea este atât de impresionantă, încât locuitorii ţinutului se feresc să treacă pe acolo noaptea, când luna luceşte slab. Muntele Menal e cunoscut drept unul din locurile preferate de vajnicul Pan şi numeroşii săi tovarăşi. Păstorii, oameni simpli, sunt convinşi cu toţii că arborele acela nu-i pe deplin străin de fioroşii adoratori ai lui Pan. Şi totuşi, un bătrân stupar ce locuia nu departe de casa ruinată mi-a spus o poveste care sună în bună măsură altfel.
Cu câteva decenii în urmă, conacul de pe colină era nou şi plin de strălucire. Doi sculptori, Kalos şi Musidis, şi-l aleseseră drept domiciliu. Din Lydia şi până la Neapole, arta lor perfectă avea parte de celebritate şi nimeni n-ar fi ştiut să spună care dintre ei îl depăşea pe celălalt. Hermes-ul lui Kalos se găsea într-un templu de marmură din Corint, pe când Pallas a lui Musidis era aşezată în vârful unei coloane, la Atena, aproape de Parthenon. Toată lumea lăuda arta lui Kalos şi Musidis, minunându-se că nici o umbră de invidie nu tulburase vreodată călduroasa şi frăţeasca lor prietenie. Chiar trăind într-o armonie perfectă, cei doi bărbaţi n-aveau acelaşi caracter. Lui Musidis îi plăcea să-şi petreacă nopţile în chefuri la Tegeos. Kalos, dimpotrivă, prefera să rămână acasă, de unde ieşea câteodată, fără ştirea sclavilor săi, ca să viseze şi să mediteze în prospeţimea livezii de măslini. Acolo îşi găsea inspiraţia, acolo crea în închipuire statuile cu forme desăvârşite pe care apoi le imortaliza, pline de viaţă, în marmură. Neserioşii spuneau despre Kalos că mergea acolo să converseze cu spiritele livezii de măslini şi că operele lui nu erau decât reprezentarea formelor pe care le văzuse, căci nu făcea nicicând apel la vreun model omenesc. Kalos şi Musidis erau cu atâta îndreptăţire celebri, încât nimeni nu s-a mirat că tiranul Siracuzei şi-a trimis solii să le vorbească despre minunata statuie a lui Tyche, pe care avea de gând s-o ridice în cetatea lui. Lucrarea trebuia să fie de mari dimensiuni şi cât se poate de perfectă, întrucât el voia să facă din ea una din minunile lumii, ţintă a călătorilor. Cel ales să ducă la bun sfârşit această muncă avea dreptul la toată cinstirea, iar Kalos şi Musidis erau poftiţi să se întreacă în acest scop. Cum prietenia lor afectuoasă era bine cunoscută, puternicul tiran insista ca ei să se ajute şi să se sfătuiască reciproc, în loc de a lucra singuri. Colaborarea ar fi produs, fără îndoială, două opere de o mare frumuseţe, deoarece ar fi fost concepute în comun de cei mai însemnaţi sculptori. Amândoi acceptară cu bucurie propunerea. În zilele următoare, sclavii auziră lovituri de daltă neîntrerupte. Kalos şi Musidis lucrau împreună, ascunzându-şi însă operele de ochii privitorilor. Cu excepţia lor, nimeni nu putu vedea cele două siluete divine, cioplite îndemânatic din blocuri grosolane, lipsite de formă încă de la începutul lumii.
Noaptea, ca de obicei, Musidis frecventa banchetele din Tegeos, pe când Kalos rătăcea de unul singur prin livada de măslini. Dar, după un timp oarecare, Musidis păru preocupat. Era ciudat, se spunea, ca tristeţea să pună stăpânire pe cineva care avea toate şansele să ajungă la consacrarea supremă. Mai trecură câteva luni şi nimic din atitudinea lui Musidis nu lăsa loc presupunerii că el se bucura de situaţia sa privilegiată. În fine, într-o zi începu să vorbească despre neobişnuita boală a lui Kalos. Nimeni nu se miră atunci de proasta sa dispoziţie, căci toată lumea ştia ce sentimente adânci îi legau pe cei doi. Ca urmare, mulţi vizitatori veniră să se intereseze de sănătatea lui Kalos. Ei îi remarcară, bineînţeles, paloarea chipului, dar şi seninătatea fericită din priviri. Misidis, în schimb, agitat şi neliniştit, îşi respingea sclavii şi nu lăsa pe nimeni altul să-i hrănească şi să-i vegheze prietenul. Ascunse după draperii grele, cele două statui neterminate reprezentând-o pe Tyche nu mai fuseseră atinse de mult nici de bolnav, nici de prietenul său. În ciuda îngrijirilor pline de zel ale lui Musidis şi ale unui medic, sănătatea lui Kalos se înrăutăţea. Şi cu cât se înrăutăţea, cu atât mai insistent cerea bolnavul să fie transportat în livada de măslini pe care o iubea nespus. Ţinea morţiş să rămână acolo, singur, ca şi cum ar fi dorit să vorbească unor fiinţe nevăzute. Prietenul său ceda acestor rugăminţi, îndurerat totuşi de gândul că afecţiunea lui Kalos se îndrepta spre spiritele livezii de măslini mai mult decât spre el.
Sfârşitul era tot mai aproape, iar Kalos începu să vorbească de lumea de dincolo. Plângând, Musidis îi promise un mormânt mai frumos decât mausoleul. Dar Kalos îl imploră să nu-i mai pomenească de splendorile marmurei. O singură dorinţă îl obseda acum pe muribund: să fie îngropate odată cu el, la cap, şi ramurile unui măslin. Într-o noapte, pe când zăcea singur în bezna livezii de măslini, Kalos muri. Mormântul de marmură sculptat de Musidis, cel zdrobit de durere, pentru prie-tenul său mult iubit era de o frumuseţe inimaginabilă. Nimeni altul, doar Kalos ar mai fi putut face asemenea basoreliefuri, înfăţişând toate splendorile Eliseului. Iar Musidis nu uită să depună lângă corpul lui Kalos ramurile de măslin. Când intensitatea durerii sale lăsă loc resemnării, Musidis reîncepu să lucreze cu ardoare la statuia lui Tyche. El era acela care avea să obţină toate onorurile. Munca îi fu un refugiu din durere, încât lucra din ce în ce mai mult, zi de zi, abandonând distracţiile ce-i fuseseră cândva atât de dragi. Îşi petrecea serile lângă mormântul prietenului sau, unde un măslin tânăr prinsese rădăcini chiar în locul în care se odihnea capul mortului. Copacul crescuse atât de repede şi avea o formă atât de ciudată, că toţi privitorii scoteau exclamaţii de surpriză. Musidis părea uluit, simţind în acelaşi timp fascinaţie şi repulsie.
La trei ani după moartea lui Kalos, Musidis trimise un sol la tiranul Siracuzei şi se zvoni în agora, la Tegeos, că uiraşa statuie era gata. În vremea asta, copacul de pe mormânt atinsese proporţii uimitoare, întrecându-i pe toţi ceilalţi din specia sa; o ramură nespus de groasă atârna chiar deasupra camerei unde lucra Musidis. Cum mulţi vizitatori veneau să vadă copacul minunat şi să admire osteneala artistului, Musidis era rareori singur. Dar mulţimea aceea nu-l deranja. Mai mult chiar, părea să-i fie teamă să rămână singur, acum, că-şi sfârşise epuizanta lucrare. Vântul rece din munţi sufla peste livada cu măslini, iar copacul de pe mormânt scotea sunete stranii, vag articulate. Cerul era sumbru în seara în care sosiră la Tegeos trimişii tiranului. Se ştia că mergeau să vadă marea statuie a lui Tyche şi să-i ofere cinstire veşnică lui Musidis. Din acest motiv fură întâmpinaţi cu multă căldură. În timpul nopţii, o furtună violentă se dezlănţui pe culmea muntelui Menal, iar locuitorilor Siracuzei le păru bine că stăteau în cetate, la adăpost. Discutară despre ilustrul lor tiran, despre splendoarea capitalei sale, şi evocară renumele statuii înălţate do Musidis pentru el. Apoi, cei din Tegeos vorbiră despre bunătatea lui Musidis, despre durerea încercată pentru prietenul său, apreciind că, fără îndoială, laurii ce urmau să-i încununeze arta nu-l vor consola de lipsa lui Kalos, care ar fi putut purta el însuşi aceşti lauri. Vorbiră de copacul care creştea pe mormânt, la capul lui Kalos. Vântul urla îngrozitor şi, cu toţii, oamenii din Siracuza şi din Arcadia, îi înălţară rugi lui Eol.
Când soarele se ivi în dimineaţa următoare, mai-marii locului îi conduseră pe solii tiranului pe povârniş în sus, la locuinţa sculptorului, însă vântul nopţii făcuse ravagii neobişnuite. Strigătele sclavilor izbucneau dintr-un spectacol dezolant, căci nimic nu mai rămăsese din colonadele splendide ale marelui vestibul din livada de măslini unde visase şi muncise Musidis. Doar câteva ziduri mai scunde stăteau încă trist în picioare; ramura grea a ciudatului copac se abătuse peste peristilul somptuos, prefăcând măreaţa arhitectură din marmură într-o ruină. Cu toţii rămaseră năuci, holbându-se când la ruine, când la uriaşul copac cu un aspect atât de straniu-omenesc şi ale cărui rădăcini se afundau atât de bizar în mormântul sculptat al lui Kalos. Temerile şi neliniştile lor sporiră atunci când pătrunseră în apartamentul devastat, deoarece nu găsiră nici urmă din îndatoritorul Musidis, şi nici din minunata statuie a lui Tyche. Doar haosul stăpânea peste dărâmăturile acelea monstruoase. Trimişii celor două oraşe plecară nespus de dezamăgiţi. Cei din Siracuza fiindcă nu puteau duce cu ei statuia, cei din Tegeos întrucât nu-şi mai puteau recompensa artistul. Siracuzanii reuşiră totuşi să-şi procure, după o vreme, o superbă statuie a Atenei, iar tegeenii se mulţumiră să ridice în agora un templu de marmură celebrând calităţile, virtuţile şi pietatea frăţească a lui Musidis.
Dar livada cu măslini stă mai departe acolo, şi la fel copacul crescut pe mormântul lui Kalos, iar bătrânul stupar mi-a povestit că, uneori, tufişurile murmură în vântul nopţii, repetând neîncetat: „Oida! Oida!
— Eu ştiu! Eu ştiu!”
SFÂRŞIT
