I.
În cursul iernii 1927–1928, oficialităţile din guvernul federal demarară o anchetă stranie şi secretă în privinţa anumitor situaţii ivite în bătrânul port maritim Innsmouth, din statul Massachusetts. Lumea a aflat prima oară de ea prin februarie, când avu loc o vastă serie de raiduri şi de arestări, urmate de incendieri şi dinamitări deliberate, cu toate precauţiile prealabile, a unui număr enorm de clădiri dărăpănate, mâncate de cari şi presupuse a fi nelocuite, aflate de-a lungul coastei părăsite. Minţile superficiale puseră această întâmplare pe seama unor ciocniri majore în decursul unui război spasmodic împotriva contrabandei cu alcool.
Spiritele mai iscoditoare şi mai atente la natura ştirilor se mirară, totuşi, de numărul prodigios de arestări, de forţele exagerat de numeroase şi de tot secretul care înconjurase evacuarea arestaţilor. Nu se raportară nici un fel de procese sau măcar nişte acuzaţii concrete. Niciunul dintre acei deţinuţi nu au mai fost întâlniţi după aceea prin puşcăriile obişnuite ale statului. Se făcură unele declaraţii vagi, referitoare la o epidemie şi la carantină, iar mai târziu se auzi de o dispersare a celor reţinuţi prin diferite închisori militare, dar nu se luă nici o măsură hotărâtă în acest sens. Oraşul ca atare rămase aproape depopulat şi abia acum încep să se vadă unele semne vagi de refacere lentă.
Plângerile din partea mai multor organizaţii liberale au avut ca răspuns lungi întrevederi confidenţiale, iar delegaţii lor au fost conduşi să viziteze anumite lagăre şi închisori. Drept rezultat, aceste societăţi deveniră surprinzător de pasive şi de reticente. Jurnaliştii erau mai greu de potolit, dar până la urmă se dovediră cooperanţi, în majoritatea lor, faţă de guvern. Numai un singur ziar de scandal, mereu discreditat pentru politica lui nesăbuită, menţionă submarinul care arunca torpile în abisul marin, chiar sub Stânca Dracului. Acea ştire, culeasă întâmplător, dintr-o cârciumă a marinarilor, părea, într-adevăr, exagerată, de vreme ce acea stâncă neagră, scundă, încă se mai întinde la aproape doi kilometri şi jumătate în larg de portul Innsmouth.
Cei din jurul satelor şi oraşelor învecinate bombăniră destul, dar nu dezvăluiră nimic publicului larg din ceea ce ştiau. Vorbeau de aproape un secol despre acest oraş muribund, pe jumătate depopulat, şi nimic nu putea fi mai ieşit din comun şi mai hidos decât cele povestite de ei cu ani în urmă, în şoaptă şi aluziv. Experienţa i-a învăţat să păstreze secretul şi acum nici nu mai era nevoie de ceva care să-i oblige la aceasta.
De altfel, chiar ştiau foarte puţine, căci întinsele mlaştini de apă sărată, pustii, îi ţineau departe pe aceşti vecini de Innsmouth, cât privea partea dinspre uscat.
Dar, în sfârşit, eu am de gând să rup tăcerea. Sunt convins că rezultatele anchetei sunt atât de complete, încât aluziile mele la ceea ce acei detectivi înfricoşaţi au descoperit în Innsmouth n-ar mai putea face nici un rău publicului larg – poate doar ar aduce şocul repulsiei. Mai mult, ceea ce s-a găsit ar putea avea mai multe explicaţii. Nu ştiu nici măcar dacă eu însumi am aflat toată povestea şi am multe motive să nu doresc să sondez mai adânc. Căci legătura mea cu întreaga afacere a fost mai strânsă decât a oricărui alt profan şi mi-a lăsat impresii care mă îmboldesc, totuşi, să trec la măsuri drastice.
Eu am fost cel care a fugit mâncând pământul din Innsmouth, în primele ore ale dimineţii de 16 iulie 1927, şi ale cărui apeluri disperate pentru demararea unei anchete şi a unor acţiuni guvernamentale au scos la iveală întregul episod relatat în presă. Am preferat să păstrez tăcerea atâta timp cât treaba era proaspătă şi nesigură; dar astăzi, când povestea ţine deja de domeniul trecutului, iar interesul şi curiozitatea publicului s-au stins, am o dorinţă ciudată de a descrie în şoaptă acele câteva ore de spaimă petrecute în inima portului maritim stăpânit de umbra morţii, a proscrierii şi a degenerescenţei. Simpla povestire a faptelor îmi redă încrederea în deplinătatea facultăţilor mele mintale, îmi dă certitudinea că n-am fost primul care să sucombe în faţa unei halucinaţii contagioase, de coşmar. Mă mai ajută şi să mă decid asupra unui pas crucial pe care urmează să-l fac.
Nu mai auzisem în viaţa mea de Innsmouth, până în ziua în care l-am văzut pentru prima şi, până acum, ultima oară. Îmi sărbătoream atingerea maturităţii printr-un tur al Noii Anglii, pentru a vedea peisaje, vestigii şi a spicui date genealogice. Plănuisem să mă duc direct din bătrânul Newburyport la Arkham, de unde se trăgea familia mamei mele. Nu dispuneam de un automobil, ci călătoream cu trenul şi cu autocarul, mereu în căutarea celei mai ieftine rute. În Newburyport mi-au zis că trenul cu aburi era mijlocul cel mai indicat de transport spre Arkham. Numai la ghişeul de bilete al gării, când am protestat faţă de preţul ridicat, am aflat de Innsmouth. Agentul vânjos, cu ochi pătrunzători, al cărui grai îl trăda ca nefiind de prin părţile locului, păru să-mi înţeleagă eforturile de a face economie şi-mi dădu o sugestie nemaiîntâlnită la niciuna dintre sursele mele de informare.
— Ai putea să te urci în autocaru’ ăla vechi, zic eu, spuse el, cu o anume ezitare, da’ nu se prea obişnuieşte pe-aci. Trece prin Innsmouth, poate oi fi auzit de el, de-aia nu le place oamenilor. E condus de unu’ din Innsmouth, Joe Sargent, da’ nu ia nici un muşteriu de pe-aci, nici din Arkham, pare-mi-se. Mă mir că nu-l desfiinţează. Eu zic că tre’ să fie destul de ieftin, da’ nu văd mai mult de doi or trei muşterii-n el, nimeni în afară de-ăia din Innsmouth. Pleacă din piaţă, din faţa drogheriei lu’ Hammond, la zece dimineaţa şi la şapte seara, dacă nu cumva i-or fi schimbat oraru’. Arată ca o hodoroagă împuţită, nu m-am urcat niciodată în el.
Aceasta a fost prima oară când am auzit de sumbrul Innsmouth. Orice referinţă la o localitate care nu era trecută pe hărţile obişnuite sau în indexurile celor mai recente ghiduri mi-ar fi stârnit interesul, iar felul straniu, aluziv, al agentului de a-mi acorda lămuriri îmi provocă cea mai vie curiozitate. O aşezare capabilă să inspire o asemenea aversiune în rândul vecinilor ei, îmi spuneam în gând, trebuie să fie cel puţin neobişnuită şi merita atenţia unui turist. Dacă se afla în drum spre Arkham, aveam să mă opresc acolo; aşadar, l-am rugat pe agent să-mi spună câte ceva despre acel loc. El se arătă plin de solicitudine şi îmi vorbi cu un aer de uşor dispreţ faţă de subiectul în cauză.
