CUPRINS:
PREFAŢĂ 4
UN EXILAT ÎN TIMP 4
PARTEA ÎNTÂI 27
DEPOZIŢIA LUI RANDOLPH CARTER 27
PARTEA A DOUA 36
CHEIA DE ARGINT 36
PARTEA A TREIA 53
Dincolo de poarta cheii de argint 53
PARTEA A PATRA 109
ÎN CĂUTAREA CETĂŢII KADATH 109
CONCLUZIE 214
Aproape toţi comentatorii operei scriitorului american Howard Phillips Lovecraft sunt unanimi în a recunoaşte caracterul insolit al acesteia. Un univers straniu este descris într-o manieră stranie, iar biografia şi personalitatea autorului sunt cel puţin la fel de stranii. Această senzaţie de bizar, ciudat, neobişnuit, insolit, inedit, nefiresc, curios şi, de aceea, neliniştitor, înspăimântător, răscolitor, bulversant, terifiant, năucitor se explică, deci, nu numai prin substanţa operei, pornind din interiorul ei, ci şi prin formula literară asumată şi adoptată, ca şi prin existenţa autorului transformată de aceeaşi comentatori – din ce în ce mai numeroşi pe măsura trecerii timpului – într-un mit.
O legendă Lovecraft, creată şi întreţinută cu grijă, tinde să absoarbă viaţa autorului mutând-o în spaţiul mitic al operei. H. P. Lovecraft nu mai este doar autorul operei sale, creatorul unui univers fantastic, ci devine unul dintre personajele acesteia, se integrează în acest univers. G. Călinescu vorbea undeva despre acest efect „paricid” al operei literare care îşi ucide „tatăl”, îl transformă într-o ficţiune, prin identificarea creatorului cu unul dintre personajele sale. Cervantes devine Don Quijote, Shakespeare devine Hamlet, Rostand devine Cyrano de Bergerac, Marcel Proust devine pentru posteritate pur şi simplu Marcel. Acelaşi mecanism oarecum misterios funcţionează şi în cazul lui H. P. Lovecraft. Nu neapărat, însă, prin identificarea cu unul dintre personajele sale anume – deşi un alter ego posibil există chiar în Demoni şi miracole – ci prin transformarea sa într-o „făptură lovecraftiană” aidoma altor eroi ai povestirilor sale.
O prima coordonată comună autorului şi personajelor sale, care permite alimentarea legendei Lovecraft, ar fi tocmai caracterul ieşit din comun al existenţei, rezultat al definirii şi manifestării unei personalităţi excentrice. Dacă unul dintre eroii povestirilor sale declară „eu vin dintr-o altă lume”, H. P. Lovecraft pozează într-una din scrisorile sale în „exilat interior”, fiinţa aleasă, aparţinând „elitei”, rătăcită printre contemporani. Fără a fi deloc departe de adevăr. Născut într-un mic oraş de provincie – în 1890, în Providence (Rhode Island) – va dispreţui toată viaţa preceptele fundamentale ale societăţii americane – a munci pentru a se întreţine, a se îmbogăţi şi a ocupa o poziţie socială, adică „job”, „standing” şi „top” – năzuind înainte de orice să devină „artist creator”, ca şi Randolph Carter din „această veritabilă autobiografie spirituală” care este Demoni şi miracole. În aceleaşi scrisori Lovecraft mărturiseşte că ar fi preferat să se fi născut patrician în Roma antică sau „gentleman fermier” în Anglia secolului al XVIII-lea.
Acest sentiment al înstrăinării, al rătăcirii îi va domina întreaga existenţă. Claustrat într-o realitate paralelă, într-un cuib al imaginarului construit cu meticulozitate, Lovecraft va respinge „banalitatea cotidianului”. Însăşi copilăria sa îl va fixa pe această orbită a straniului. Încă de pe atunci visător, fragil şi introvertit, Lovecraft se închide într-o lume numai a lui, se refugiază într-un univers interior opus „vulgarităţii”. Realitatea sa va fi una de ordin spiritual, populată de „fantome”. O precocitate ieşită din obişnuit îl izolează de timpuriu de lume, la fel ca o sănătate extrem de precară. O primă pasiune absolut neaşteptată pentru un copil este mitologia greco-latină: la vârsta când de obicei copiii se joacă în nisip construieşte altare unde oferă diverse sacrificii lui Pan, Apollo sau Minervei. La opt ani interesul său se dezvoltă într-o direcţie absolut contrară, aceea a ştiinţei. Întâi chimia – îşi amenajează un mic laborator în subsolul casei părinteşti unde se dedă unor misterioase experienţe. Apoi, astronomia: la doisprezece ani posedă un mic telescop şi poate deja recunoaşte majoritatea constelaţiilor, iar puţin mai târziu editează nici mai mult nici mai puţin decât o revistă de specialitate, „Buletinul Astronomic din Rhode Island”, în întregime redactată şi scrisă de mâna sa. La şaisprezece ani încep să-i apară articole referitoare la cer şi la astre în mai multe periodice din Rhode Island. Mitologiei şi ştiinţei i se adaugă bineînţeles literatura. „Astfel, respins de oameni, am căutat refugiu şi prietenie în cărţi”. La şapte ani îl descoperă pe Poe. Veneraţia pentru acesta îl va împinge să-şi semneze mai târziu scrisorile H. Poe Lovecraft. Sub umbra tutelară a acestuia scrie prima sa nuvela la 8 ani. Uşor puerile, lucru perfect explicabil, Fiara din cavernă (1905) şi Alchimistul (1908) conţin deja temele sale obsedante: imaginea labirintului subteran, a monstrului, a crudităţii tulburi. Lovecraft este la cincisprezece ani deja un „adolescent bătrân” aşa cum până atunci se dovedise „un copil bătrân”. Îi plăcea de altfel să fie numit de colegii de şcoală şi chiar de adulţi – mama şi mătuşile sale îi spuneau aşa – „bunicul”. Înzestrarea sa deosebită aşează bariere între el şi lume, „darurile” sale îi dau conştiinţa superiorităţii, îl închid într-o sobrietate deloc specifică vârstei.
Boala sa, de origine oarecum obscură, aşezată sub acelaşi semn al nedefinitului, al misterului, îl obligă mai întâi să-şi urmeze şcoala cu intermitenţe, iar apoi chiar să-şi abandoneze studiile. Migrenele, insomniile, „tulburările nervoase” nu îi permit să intre la Brown University, fiind incapabil de un efort regulat, susţinut. Continuă să citească, să lucreze în ritmul său, într-un univers din ce în ce mai închis. Lovecraft ilustrează perfect tipul autodidactului şi este – ca Eliade, Borges, Culianu – o victimă fericită, voluntară, a labirintului bibliotecii. Fascinat de erudiţie – totdeauna va mărturisi un respect deosebit pentru acei scriitori aureolaţi de reputaţia de a fi oameni de litere universali, de tipul lui M. R. James, A. Machen sau lordul Dunsany. El însuşi se va considera „un erudit amator al Antichităţii” pe care studiile universitare l-ar fi „corupt”. Registrul cunoştinţelor sale este imens şi alambicat: matematică, chimie organică, cosmogonii relativiste, civilizaţie aztecă, Creta Veche. Cunoaşte un număr incredibil de limbi moderne – germană, franceză, italiană, spaniolă – vechi – elenă, latină – şi „exotice” – graiurile africane Damora, Swahili, Chulu, Zani cu dialectele respective.
Însinguratul solitar are, totuşi, ocazia să se deschidă spre lume. Două experienţe sunt revelatoare în acest sens. Ambele datează din 1914 de la vârsta de 24 de ani, dar natura lor este diferită. Prima ţine de înfiinţarea mişcării de „jurnalism amator” Providence Amateur Press Club, printre ai cărei membrii fondatori se numără şi H. P. Lovecraft şi care îl obligă pe „pustnic” la o activitate socială, la o confruntare directă cu lumea. După trei ani, obosit şi hărţuit, eternul inadaptabil se va retrage, refugiindu-se din nou în cochilia sa. Mult mai adecvată structurii sale intime se va dovedi United Amateur Press Association, organizaţie asemănătoare, cu scopuri similare, dar care diferă într-un punct esenţial, acela al canalului de comunicare. Acest organism regrupează tinerii scriitori amatori care îşi transmit prin scrisori lucrările. Comunicarea indirectă, mediată, se potriveşte ca o mânuşă timidului introvertit, îi permite, în fine, să se exprime plenar şi să-şi găsească auditoriul, publicul, cititorii. Înconjurat de la distanţă de admiratori invizibili, în centrul unei reţele strânse de legături epistolare complicate; scrie Dagon şi Mormântul – în 1917 – apoi Polaris – 1918. Treptat, întreaga sa operă se va dezvolta stimulată de această cel puţin ciudată camaraderie literară. Lovecraft va avea peste trei sute de corespondenţi, va scrie în jur de 5000 de scrisori şi, prin cultura şi geniul său, va căpăta un ascendent incontestabil asupra acestui cerc de „amatori luminaţi”, devenind preşedintele Asociaţiei.
Distanţarea faţă de lume se amplifică prin descoperirea acestei insule imaginare colective. Prietenii dobândiţi în acest mod cel puţin ciudat nu-l vor părăsi niciodată ba, mai mult, vor contribui la naşterea şi menţinerea unui veritabil cult Lovecraft. Biblioteca din Providence va adăposti o colecţie integrală a manuscriselor sale – „Lovecraftiana” – iar August Derleth, unul dintre cei mai fideli admiratori şi colaboratori ai săi, va scrie o serie de nuvele, dezvoltând postum idei şi motive din aceste manuscrise. Se naşte astfel poate una dintre cele mai ciudate simbioze din istoria literaturii, cei doi continuând să colaboreze, oricât ar părea de straniu, chiar şi după sfârşitul unuia dintre ei. Mai mult, acelaşi August Derleth va fonda editura Arkham – după numele unuia dintre oraşele imaginare din opera lui Lovecraft – contribuind la impunerea postumă a scriitorului american. De asemenea, „mitul lui Cthulhu”, imagine centrală a scrierilor sale, dezvoltat iniţial de Lovecraft va deveni ulterior o creaţie colectivă, un bun spiritual comun.
