I.
În chinuitele mele timpane răsună neîncetat un coşmar de zumzăituri, bătăi din aripi şi un hămăit slab, îndepărtat, ca al unui câine gigantic. Nu este vis, nu este, mă tem, nici măcar demenţă, căci deja s-au întâmplat prea multe ca să pot avea asemenea îndoieli. St. John este un hoit sfârtecat. Numai eu singur ştiu de ce, iar cele ştiute de mine sunt de un atare soi, încât îmi vine să-mi zbor creierii de frică să nu fiu hăcuit în acelaşi fel. Jos, coridoare întunecoase, nesfârşite, de fantasme înfricoşătoare absorb cernita, informa Nemesis care mă mână la autodistrugere.
Să ierte Cerul sminteala şi morbiditatea care ne-a pus pe amândoi sub semnul unui destin atât de monstruos! Plictisiţi de truismele unei lumi prozaice, în care până şi bucuriile romanţei şi aventurii îşi pierdeau curând savoarea, St. John şi cu mine urmaserăm cu entuziasm fiece curent intelectual şi estetic ce promitea să ne alunge urâtul. Enigmele simboliştilor şi extazele prerafaeliţilor, le-am încercat pe toate la timpul lor, dar fiecare nouă stare seca prea repede, pierzându-şi noutatea şi atractivitatea. Numai sumbra filosofie a decadenţilor ne mai însufleţea, iar pe aceasta o consideram un tur de forţă numai sporind treptat profunzimile şi caracterul diabolic al scrutărilor noastre. Baudelaire şi Huysmans curând nu mai făceau furori, până când nu ne mai rămaseră decât stimulii mai direcţi ai experienţelor şi peripeţiilor personale neobişnuite. Tocmai această nevoie emoţională înspăimântătoare ne-a mânat până la urmă pe acel detestabil curs pe care îl menţionez până şi astăzi cu ruşine şi sfială, acea hidoasă extremă a neruşinării umane, dezgustătoarea practică a jefuirii mormintelor.
Nu pot dezvălui detaliile şocantelor noastre expediţii, ori cataloga măcar parţial cele mai oribile trofee ce ne decorau muzeul fără nume, organizat de noi în marea clădire din piatră unde locuiam împreună, singuri şi fără servitori. Muzeul nostru constituia o blasfemie, un loc inimaginabil, în care, cultivând gustul satanic al unor virtuozi nevropaţi, creasem un univers al terorii şi putrefacţiei menit să ne trezească simţurile tocite. Era o cameră secretă, aflată mult sub pământ, unde diavoli cu aripi imense, sculptaţi în bazalt şi onix, vărsau din gurile larg căscate şi rânjite o stranie lumină verde şi portocalie, iar ţevi pneumatice ascunse făceau siluetele roşii ale obiectelor funerare să se prindă în caleidoscopice dansuri ale morţii, ţesându-se unul lângă altul în voluminoase draperii negre. Prin aceste ţevi se răspândeau, după voie, miresmele după care tânjeam cel mai tare: uneori, parfumul palizilor crini sepulcrali, alteori mirosul narcotic al închipuitelor giulgiuri ale defuncţilor regi orientali, iar câteodată – cum mai tremur când îmi aduc aminte! – îngrozitoarele miesme, care-ţi îngheţau sângele-n vine, ale unui mormânt descoperit.
De pereţii acestei încăperi respingătoare se rezemau carcasele mumiilor antice, alternând cu trupuri parcă însufleţite, atrăgătoare, împăiate la perfecţie, mântuite de arta taxidermiei, şi cu pietre de mormânt smulse din cele mai vechi cimitire ale lumii. Nişe, ici şi colo, conţineau cranii de toate formele şi capete conservate în diverse stadii de putrefacţie. Acolo s-ar fi putut găsi tigvele chele, putrezite, ale unor faimoşi nobili, alături de căpşoarele aurii, proaspete şi radioase, ale pruncilor îngropaţi de curând. Statui şi tablouri se aflau acolo, toate ilustrând subiecte odioase, unele executate chiar de St. John şi de mine. Un portofoliu închis cu lacăt, legat în piele tăbăcită de om, conţinea anumite desene necunoscute, ce nu se puteau numi, despre care se zvonea că Goya le făcuse, dar nu mai avusese îndrăzneala să le şi recunoască. Existau instrumente muzicale greţoase, alămuri, corzi şi suflători, din care St. John şi cu mine scoteam uneori sunete disonante de o aleasă morbiditate şi de o hidoşenie „cacodemoniacă”. În acelaşi timp, într-o mulţime de cabinete din abanos cu incrustaţii zăcea cea mai incredibilă şi inimaginabilă varietate de prăzi smulse mormintelor şi colecţionate vreodată de nebunia şi perversitatea omenească. Despre aceste prăzi, în special, nu trebuie să vorbesc. Slavă Domnului că am avut curajul să le distrug, cu mult înainte de a mă gândi să mă omor.
Raidurile de jaf în care ne adunam comorile indescriptibile constituiau mereu evenimente artistice memorabile. Nu eram nişte jefuitori vulgari, ci lucram numai în anumite condiţii, date de starea sufletească, peisaj, împrejurimi, vreme, anotimp şi faze ale lunii. Aceste distracţii erau pentru noi cea mai aleasă formă de expresie artistică, şi acordam detaliilor o grijă tehnică fastidioasă. O oră nepotrivită, un efect de lumină discordant ori vreo manevrare stângace a ţărânei umede ar fi distrus aproape complet, în ochii noştri, extaticul fior ce urma exhumării vreunui secret de rău augur al pământului. Afinitatea noastră faţă de scene romaneşti şi situaţii picante era intensă şi insaţiabilă. St. John era întotdeauna liderul şi el a fost cel care m-a dus într-un final în acel loc blestemat unde ne-am găsit hâda şi inevitabila damnare.
Prin ce fatalitate malignă am fost noi ispitiţi într-acel îngrozitor cimitir din Olanda? Cred că au fost sumbrele zvonuri şi legende, poveştile despre cineva îngropat acolo în urmă cu cinci veacuri, care fusese el însuşi un jefuitor de morminte la timpul său şi furase un lucru fermecat dintr-un sepulcru măreţ. Îmi aduc aminte de scenă în aceste clipe de sfârşit: palida lună tomnatică deasupra mormintelor, aruncând sinistre umbre alungite, arborii groteşti, cu ramuri mohorâte, plecate la pământ, aproape atingând iarba sălbatică şi lespezile fărâmate, legiunile nenumărate de lilieci stranii şi colosali care zburau sub razele lunii, biserica veche, acoperită de iederă, întinzând un uriaş deget spectral spre cerul livid, insectele fosforescente care dansau ca flăcările morţii sub tisa dintr-un colţ îndepărtat, mirosurile mucegaiului, ale vegetaţiei şi ale unor lucruri mai puţin explicabile amalgamându-se imperceptibil în vântul nopţii, ce le purta dincolo de mlaştinile şi mările îndepărtate. Mai rău decât toate era hămăitul slab, profund, al unui gigantic dulău pe care nici nu-l puteam zări, nici localiza cu certitudine. Când acest sunet ajunse la urechile noastre ne cutremurarăm, amintindu-ne de poveştile ţăranilor, căci cel pe care-l căutam fusese descoperit cu veacuri în urmă în exact acelaşi loc, sfâşiat şi sfârtecat de ghearele şi dinţii unei fiare de nedescris.
Îmi aduc aminte cum ne mai afundam sapele în groapa acestui jefuitor sepulcral şi cum ne mai înfioram la tabloul cu noi, mormântul, luna palidă ce ne privea, funestele umbre, arborii groteşti, liliecii titanici, biserica de demult, flăcările morţii dansând, miasmele greţoase, vântul de noapte tânguindu-se blând şi acel ciudat hămăit, auzit în surdină, ce părea să nu vină din nici o direcţie, de a cărui existenţă obiectivă nu prea puteam fi siguri. Apoi am dat peste o materie mai dură decât lutul umed şi am zărit o cutie dreptunghiulară, putrezită, pe care se formaseră cruste de minereuri în străfundurile ţărânei netulburate. Era incredibil de dură şi de groasă, dar atât de veche, încât până la urmă am reuşit cu mare trudă s-o deschidem şi să ne bucurăm ochii cu ceea ce conţinea.
Mult, uimitor de mult, mai rămăsese din acel schelet, în ciuda scurgerii celor cinci sute de ani. Deşi fărâmiţat în locurile unde muşcaseră colţii animalului care-l ucisese, se păstrase surprinzător de bine, şi ne-am desfătat privirile cu craniul de o albeaţă curată şi cu dinţii lungi şi neclintiţi, cu orbitele goale în care odată străluciseră doi ochi cu o frenezie la fel de funebră ca a noastră. În coşciug se mai găsea o amuletă de o formă ciudată şi exotică şi care, din câte se părea, fusese purtată în jurul gâtului celui ce dormea somnul cel veşnic. Reprezenta silueta bizar stilizată a unui ogar înaripat, ghemuit, sau a unui sfinx cu o figură semicanină, sculptată fin, în stilul Orientului Antic, într-o mică bucată de jad verde. Expresia ce se citea pe trăsăturile sale era respingătoare până la extrem, sugerând în acelaşi timp moartea, bestialitatea şi satanicul. La bază, avea o inscripţie cu litere pe care nici St. John, nici eu nu am reuşit să le identificăm, iar pe fund, ca un sigiliu al făurarului său, era gravat un craniu grotesc şi impunător.
Imediat ce ne căzură ochii pe această amuletă, am ştiut că trebuia să fie a noastră, că această comoară singură era logicul zălog dăruit nouă de mormântul vechi de veacuri. Chiar dacă trăsăturile sale ne-ar fi fost nefamiliare tot l-am fi dorit, însă pe măsură ce ne uitam mai atent ne dădeam seama că obiectul nu ne era întru totul străin. Necunoscut le era doar iubitorilor acelei arte şi literaturi ce se adresează celor sănătoşi la minte, dar noi am recunoscut în el acel lucru la care se făcea aluzie în paginile interzisului Necronomicon al arabului smintit Abdul Alhazred, îngrozitorul simbol al sufletelor, specific cultului necrofag din inaccesibilul Leng, în Asia Centrală. Am recunoscut prea bine sinistrele trăsături descrise de către bătrânul demonolog arab, linii, scria el, conturate prin vreo obscură manifestare supranaturală a sufletelor celor care-i tulburau şi-i chinuiau pe decedaţi.
Apucând obiectul din jad verde, am aruncat o ultimă privire spre craniul alb, cu orbite cavernoase, al celui care-l deţinuse. Am acoperit groapa cu pământ, aşa cum o găsiserăm. În vreme ce ne îndepărtam grăbiţi din acel loc sinistru, cu amuleta furată în buzunarul lui St. John, ni s-a părut că vedem cum liliecii coborau toţi deodată pe pământul pe care-l răscoliserăm atât de curând, ca şi cum ar fi căutat vreo hrană blestemată şi nelegiuită. Dar luna tomnatică revărsa o strălucire slabă şi ştearsă, strecurându-ne o umbră de îndoială. Aşadar, pe când navigam a doua zi spre casă, lăsând în urma noastră coastele Olandei, am avut impresia că auzim acel hămăit slab, îndepărtat, al unui dulău gigantic, undeva în fundal. Însă vântul de toamnă se tânguia uşor, cu tristeţe, prin urmare nu puteam fi siguri.
II.
La mai puţin de o săptămână de la întoarcerea noastră în Anglia, începură să se petreacă lucruri ciudate. Trăiam ca nişte pustnici, fără prieteni, singuri, fără servitori, ocupând câteva dintre camerele bătrânului conac situat într-o mlaştină mohorâtă şi pustie, aşa încât uşile noastre rareori cunoşteau ciocănitul vreunui vizitator. Acum, totuşi, eram tulburaţi de ceea ce ni se păreau a fi zgomotele unor cotrobăieli în noapte, nu numai în jurul uşilor, dar şi al ferestrelor, atât al celor de sus, cât şi al celor de jos. Odată, ne-am închipuit că un trup mare, opac, a umbrit fereastra bibliotecii când luna se oglindea în geamul ei, iar altă dată am avut impresia că auzim un zgomot de zbârnâit sau aripi fluturând nu prea departe. De fiecare dată, investigaţiile n-au scos nimic la iveală şi am început să atribuim aceste întâmplări imaginaţiei, aceleiaşi imaginaţii în mod curios tulburate ce încă ne mai prelungea în urechi acel hămăit slab, îndepărtat, pe care avusesem impresia că-l auzim în cimitirul din Olanda. Amuleta de jad se găsea acum într-o nişă din muzeul nostru şi, uneori, mai ardeam lumânări straniu parfumate dinaintea ei. Am aflat multe lucruri în Necronomiconul lui Alhazred despre proprietăţile sale şi despre relaţia sufletelor jefuitorilor de morminte cu obiectele pe care le simboliza; cele citite ne-au tulburat. Apoi veni teroarea.
În noaptea de 24 septembrie 19., am auzit un ciocănit în uşa camerei mele. Crezând că-i St. John, l-am invitat să intre, dar mi s-a răspuns cu un hohot de râs ascuţit. Nu era nimeni pe coridor. Când l-am sculat pe St. John din somn, mia mărturisit că habar n-avea ce se întâmplă şi a devenit la fel de îngrijorat ca şi mine. Tocmai în acea noapte, slabul, îndepărtatul hămăit de dincolo de mlaştină se dovedi pentru noi o realitate certă şi de temut. Patru zile mai târziu, în vreme ce amândoi ne aflam în muzeul ascuns, se auzi o zgârietură discretă, prudentă, în singura uşă ce ducea la scara secretă din bibliotecă. Neliniştea noastră se dublă de-acum, căci pe lângă frica noastră de necunoscut, întotdeauna ne temuserăm că înfiorătoarea noastră colecţie ar putea fi descoperită. Stingând toate luminile, ne-am dus la uşă şi am deschis-o brusc, simţind un curent inexplicabil de aer şi zgomote amestecate de foşnete, chicoteli şi vorbire articulată, ce parcă se îndepărtau. Fie eram demenţi, fie visam, ori eram pe deplin conştienţi, nu am încercat să ne dăm seama. Am realizat doar, cuprinşi de cele mai negre temeri, că aparenta flecăreală ce părea să vină de nicăieri fusese, fără îndoială, în limba olandeză.
După aceea am trăit în fascinaţie şi oroare crescânde. Cel mai adesea susţineam teoria conform căreia ne pierdeam amândoi minţile din cauza vieţii nefireşti pe care o duceam, dar, uneori, ne plăcea mai mult să patetizăm, considerându-ne victime ale vreunei damnări furişe şi cumplite. Fenomenele bizare deveniră prea frecvente pentru a le mai ţine socoteala. Locuinţa noastră solitară părea însufleţită de prezenţa unei fiinţe maligne, a cărei natură n-o puteam ghici. În fiecare noapte, acel hămăit diavolesc plutea deasupra mlaştinii bătute de vânt, auzindu-se tot mai tare şi mai tare. Pe 29 octombrie, am descoperit în lutul moale de sub fereastra bibliotecii un şir de urme de paşi, imposibil de descris. Erau la fel de năucitoare ca şi cârdurile de lilieci uriaşi care bântuiau vechiul conac, într-un număr fără precedent şi din ce în ce mai mare.
Oroarea a atins apogeul pe 18 noiembrie, când St. John, întorcându-se pe jos acasă, după lăsarea întunericului, de la o gară îndepărtată, a fost atacat de un groaznic animal carnivor şi sfâşiat în bucăţele. Ţipetele sale s-au auzit până acasă şi m-am grăbit spre teribila scenă, tocmai la timp ca să mai aud un fâlfâit de aripi şi să văd un nor vag şi întunecat ce se contura în lumina răsăritului de lună. Amicul meu era pe moarte când am vorbit cu el, şi nu-mi putea răspunde coerent la întrebări. Tot ce-a putut face a fost să-mi şoptească:
— Amuleta! Făptura blestemată!…
Apoi îşi dădu sufletul, o masă inertă de carne sfârtecată. L-am îngropat într-una din grădinile noastre părăginite şi am murmurat deasupra rămăşiţelor sale pământeşti unul dintre ritualurile diabolice pe care le îndrăgise atâta în timpul vieţii. Pe măsură ce pronunţam ultima frază diavolească, am auzit departe în mlaştină acel hămăit slab de dulău gigantic. Luna era sus pe cer, dar nu îndrăzneam s-o privesc. Şi, când am observat în mlaştina întunecoasă nebulozitatea unei umbre masive strecurându-se de pe un dâmb pe altul, am închis ochii şi m-am aruncat la pământ. Când m-am ridicat tremurând, nemaiştiind cât timp trecuse, am intrat în casă împleticindu-mă şi am făcut, zguduit, mai multe plecăciuni în faţa amuletei de jad, păstrată cu sfinţenie.
Fiindu-mi de-acum frică să mai rămân singur în acel conac bătrân de lângă mlaştină, am plecat a doua zi la Londra, luând cu mine amuleta, după ce am ars şi îngropat restul colecţiei nelegiuite a muzeului. Dar, după trei nopţi, am auzit din nou hămăitul şi, înainte de a se împlini săptămâna, m-am simţit urmărit de ochi stranii oriunde mă aflam în beznă. Într-o seară, pe când hoinăream pe Digul Victoria, pentru că aveam nevoie să mai ies la aer, am zărit o umbră neagră acoperind unul dintre reflexele felinarelor în apă. O rafală mai puternică decât vântul nopţii se porni să sufle şi am ştiut că eu urmam după St. John.
În ziua următoare am împachetat cu grijă amuleta de jad şi m-am îmbarcat spre Olanda. Ce îndurare aveam să obţin pentru că înapoiam acel lucru proprietarului său tăcut şi adormit n-aveam idee, dar am simţit că trebuia măcar să încerc orice cale logic posibilă. Ce era acel dulău şi de ce mă urmărea, erau întrebări la care nu găsisem încă decât răspunsuri vagi; dar auzisem, pentru prima oară, acel hămăit în vechiul cimitir şi fiecare întâmplare ulterioară, inclusiv ultimul cuvânt şoptit de St. John, indicase legătura dintre blestem şi furtul amuletei. Astfel, m-am scufundat în cele mai adânci abisuri ale disperării când, la un han din Rotterdam, m-am trezit că hoţii mă lipsiseră de singurul mijloc de salvare.
Hămăitul s-a auzit puternic în acea seară, iar în dimineaţa următoare am citit relatările unei abominabile fapte săvârşite în cel mai rău famat cartier al oraşului. Prostimea era terorizată, căci peste un bârlog mizerabil se abătuse o moarte sângeroasă, mai rea decât cea mai mârşavă dintre crimele antecedente din acea vecinătate. Într-un sordid cuib de hoţi, o întreagă familie fusese sfâşiată în bucăţi de o fiară necunoscută care nu lăsase nici o urmă, iar cei din jur auziseră toată noaptea, dincolo de obişnuita zarvă făcută de glasurile beţivilor, sunetul slab, profund şi insistent scos de un dulău gigantic.
Aşadar, iată-mă din nou, într-un târziu, în acel cimitir sinistru, unde palida lună de iarnă arunca umbre hâde, iar arborii desfrunziţi îşi plecau ramurile spre iarba veştedă şi îngheţată. Biserica îmbrăcată în iederă întindea un deget batjocoritor către cerul duşmănos, iar vântul de noapte şuiera maniacal, venind din mlaştini şi mări îngheţate. Hămăitul se auzea foarte slab acum şi încetă cu totul pe măsură ce mă apropiam de vechiul mormânt pe care, odinioară, îl profanasem, tulburând în drumul meu un cârd nefiresc de mare de lilieci ce, în mod curios, pluteau în jurul lui.
Nu ştiu de ce m-am mai dus până acolo, doar ca să mă rog sau să bolborosesc justificări şi scuze smintite, adresate acelui stârv alb şi liniştit care zăcea sub pământ. Însă, indiferent de motivul avut, am început să sap ţărâna pe jumătate îngheţată cu o disperare ce-mi aparţinea numai în parte, căci mai era şi a unei imperative voinţe din afara mea. Excavarea se făcu mult mai uşor decât m-am aşteptat, deşi, la un moment dat, ceva ciudat mă opri din treabă, în clipa în care un vultur slab plonjă din cerul rece şi începu să ciugulească frenetic în glodul de pe mormânt, până când l-am ucis cu o lovitură de sapă. În cele din urmă, am găsit acea cutie dreptunghiulară, putrezită, şi i-am dat la o parte capacul umed şi nitros. Acesta este ultimul act raţional pe care l-am mai săvârşit vreodată.
Căci, ghemuit în coşciugul secular, strâns îmbrăţişat de un cortegiu coşmaresc de lilieci uriaşi, viguroşi şi adormiţi, era scheletul pe care prietenul meu şi cu mine îl jefuiserăm. Nu mai era curat şi placid aşa cum îl văzusem noi atunci, ci acoperit de sânge închegat, de fâşii de carne şi de fire de păr străine, uitându-se chiorâş la mine cu orbitele fosforescente, arătându-şi colţii ascuţiţi, însângeraţi, într-un căscat schimonosit, bătându-şi parcă joc de inevitabila-mi damnare. Şi când din acele fălci rânjinde îşi luă zborul un hămăit profund, batjocoritor, ca al unui gigantic dulău, şi am văzut cum ţinea în gheara lui murdară, plină de sânge, pierduta şi regăsita lui amuletă din jad verde, am luat-o la goană, urlând ca un idiot, ţipetelor mele luându-le repede locul isterice hohote de râs.
Demenţa călăreşte pe aripile vântului stelar… gheare şi dinţi ascuţiţi pe veacuri de cadavre… moartea infiltrându-se într-o bacanală a liliecilor din ruinele cufundate în tenebrele nocturne ale templelor subpământene închinate lui Belial… Acum, când hămăitul acelei monstruozităţi descărnate, fără viaţă, se aude tot mai tare, iar fâlfâitul şi zumzetul furişe ale acelor blestemate aripi palmate mă împresoară tot mai strâns, voi căuta cu revolverul meu uitarea, singurul meu refugiu din calea celor fără nume.
SFÂRŞIT
