Un gând oribil, care îmi tot umbla de la o vreme prin minte, a devenit de-acum teribilă certitudine. Mă ră-tăcisem. Mă pierdusem cu totul, şi încă în mod disperat, în labirintul din Grota Mamutului. În orice direcţie aş fi apucat-o, nu descopeream nici cel mai mic indiciu menit să mă îndrepte spre drumul cel bun. Aveam să mai revăd oare, cândva, minunata lumină a zilei, dealurile şi încântătoarele văi ale lumii? Raţiunea mă obliga să nu mai sper nimic. Încă tributar unei vieţi dedicate studiului filosofic, mă umplea de mândrie faptul că puteam rămâne netulburat în faţa evenimentelor. Am citit adesea că victimele acestui gen de aventuri s-ar nărui într-un delir violen't şi, totuşi, nu trăiam deloc aşa ceva, deocamdată. De când am înţeles că mă rătăcisem, în mine coborâse un calm imens.
Probabil că umblam aiurea de mult timp şi dispariţia nu-mi fusese remarcată, dar asta nu m-a făcut nici o clipă să-mi pierd sângele rece. Dacă trebuia să mor, îmi spuneam, acea peşteră înspăimântătoare, dar maiestuoasă, mi-ar fi fost un mormânt la fel de bun ca o biserică. Departe de a mă lăsa pradă disperării, perspectiva m-a mai liniştit. Urma să mor de foame, eram sigur de as'ta. În asemenea împrejurări, unii au înnebunit, dar nu puteam crede că avea să mi se întâmple şi mie. Nenorocirea mi-o datoram numai şi numai mie însumi, căci nesocotisem poveţele ghidului şi mă îndepărtasem de grupul turiştilor. După mai bine de o oră de rătăciri prin coridoarele tainice ale peşterii, mi-a fost cu neputinţă să regăsesc traseul pe care îl urmasem după despărţirea de tovarăşii mei.
Torţa începuse să pâlpâie. Curând aveam să rămân învăluit de bezna monstruoasă şi aproape palpabilă a măruntaielor pământului. Stând în lumina şovăielnică, din ce în ce mai scăzută, am încercat să-mi imaginez moartea. Mi-am amintit ce auzisem povestindu-se despre grupurile de tuberculoşi care, instalaţi în uriaşe cavităţi naturale spre a-şi redobândi sănătatea prin pretinsele proprietăţi curative ale lumii subterane, aerul pur şi tempera'tura uniformă, îşi aflaseră prin locurile acelea netuiburate o moarte ciudată şl înfiorătoare. Trecând pe lângă ruinele triste ale barăcilor lor, m-am străduit să-mi închipui consecinţele unei şederi exagerate în imensa şi tăcuta cavernă asupra unui individ sănătos, în plină vigoare, ca mine. Acum, îmi ziceam, urma să-i suport eu însumi efectele, dacă nu cumva, murind repede din pricina lipsei de hrană, mi-ar fi lipsit timpul necesar împlinirii unei asemenea experienţe.
În cele din urmă, flăcăruia torţei a pierit în beznă. Am hotărât să fac tot ce-mi stătea în puteri ca să ies de acolo. Trăgând adânc în piept aerul, am început să scot ţipete puternice, cu vaga speranţă că prin zgomotele pe care le produceam o să atrag atenţia ghidului. Dar, pe când zbieram, inima îmi spunea că strigătele nu serveau la nimic şi că glasul meu, amplificat şi repercutat de nenumăratele metereze ale întunecosului dedal înconjurător, n-avea să întâlnească decât propriile mele urechi. Brusc, am tresărit, căci avusesem impresia unui zgomot de paşi răsunând pe solul stâncos. Să fi fost salvarea? Observându-mi lipsa, ghidul pornise în căutarea mea prin labirintul calcaros?
În vreme ce încercam să găsesc răspuns la toate aceste întrebări, m-am apucat să-mi reînnoiesc chemările, din dorinţa de a mă vedea salvat cât mai curând; când, într-o clipă, bucuria mi s-a preschimbat în groază. Auzul meu, destul de fin şi devenit încă şi mai sensibil în liniştea deplină ce domnea prin bârlogul acela, mi-a dat de ştire în chip extrem de alarmant că paşii nu puteau fi ai unui om. Într-adevăr, în tăcerea nepă-mântească a acelei zone subterane, picioarele ghidului trebuiau să stârnească un sunet sec. Or, zgomotele percepute de mine erau furişate, semănând cu cele produse de mişcările unei feline. De altfel, ascultând cu şi mai multă încordare, mi s-a părut că disting patru călcături uşoare în loc de două. Eram convins că prin ţipetele mele deşteptasem o fiară sălbatică, poate un leu de munte rătăcit, din întâmplare, în grotă.
Fără îndoială, îmi spuneam, Cel Veşnic alesese pentru mine o moarte mai rapidă şi mai îndurătoare decât prin înfometare. Totuşi, instinctul de conservare ce somnolează înlăuntrul fiecăruia din noi mi s-a trezit subit. Chiar dacă a mă feri de un pericol iminent nu făcea, poate, decât să amâne un sfârşit lent şi teribil, m-am decis să-mi vând pielea scump.
Oricât de straniu ar putea să pară, spiritul meu nu concepea să pună în seama vizitatorului nevăzut decât ostilitate. De aceea, am rămas nemişcat şi tăcut, în speranţa că o să-mi uite prezenţa şi-o să-şi continue drumul. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa. Evident, animalul îmi simţise mirosul, care, într-o atmosferă atât de limitată, trebuie să fi fost perceptibil de la mare distanţă.
Înţelegând deci că trebuia să mă apăr de un atac neprevăzut şi invizibil, am apucat pe dibuite cele mai mari bucăţi de rocă presărate pe jos şi, cu o piatră în fiecare mână, am aşteptat resemnat inevitabilul asalt al inamicului. În vremea asta, hidosul zgomot de paşi se apropiase. Comportamentul acelei fiare ciudate era, fără nici un dubiu, neliniştitor. Umbletul său semăna cu al unui patruped având labele de dinapoi în mod bizar necoordonate cu cele din faţă. Totuşi, la scurte intervale, mi se părea că doar două labe erau angajate în procesul de locomoţie. Mă întrebam ce soi de animal urma să înfrunt. Trebuie să fie, îmi ziceam, vreo biată jivină care îşi plăteşte cu prizonieratul pe viaţă curiozitatea neaşteptată ce o condusese în acel labirint înspăimântător. Probabil s-a hrănit cu peşti orbi, cu lilieci şi şoareci de peşteră, dar şi cu peşti obişnuiţi, din cei ce se pescuiesc în micile cursuri de apă ale lui Green River, care comunică întrucâtva cu apele din grotă.
