I.
Despre Herbert West, care a fost prietenul meu la Universitate ca şi în particular, nu pot vorbi fără o groază irepresibilă. Asta datorită mai curând straniei ocupaţii căreia şi-a consacrat viaţa, decât felului sinistru în care a dispărut cu puţin timp în urmă.
Cercetările sale au început acum şaptesprezece ani, când eram amândoi în anul trei la medicină, la Universitatea Miskatonic din Arkham. Câtă vreme am fost împreună, diabolicele lui experienţe m-au fascinat; or, eu eram camaradul său cel mai apropiat.
Astăzi e mort, iar farmecul malefic s-a risipit. A rămas spaima, parcă şi mai mare. Amintirile au întotdeauna ceva mai neliniştitor decât realitatea.
Primul incident survenit pe parcursul prieteniei noastre a reprezentat cel mai mare şoc resimţit de mine vreodată şi nu mi-e la îndemână să-l povestesc.
La vremea studiilor noastre, West le făcuse deja remarcat prin ciudata sa. teorie privitoare la natura morţii. Aceasta din urmă putea fi, după el, învinsă artificial. Luată în derâdere de profesorii şi de colegii noştri, ideea lui se baza pe caracterul esenţialmente mecanic al vieţii. El voia să acţioneze asupra maşinăriei organice a omului printr-o influenţă chimică aplicată după oprirea proceselor naturale.
În experienţele făcute pe făpturi însufleţite, omorâse un număr incredibil de iepuri, cobai, pisici, câini şi maimuţe. Constituia, pentru Universitate, un adevărat flagel. În măi multe rânduri ajunsese să observe semne de viaţă la animale pretins moarte. Semne slabe şi, câteodată, semne intense.
A trebuit însă, curând, să admită că perfecţionarea procedeelor lui pretindea o viaţă întreagă de cercetări.
Apoi şi-a dat seama că acelaşi tratament acţiona în modd diferit asupra diverselor specii vii. Pentru a merge înainte, pentru a progresa, trebuia să-şi găsească subiecţi umani. Aici s-a lovit el, întâia oară, de autorităţile Universităţii. Decanul Facultăţii de medicină personal, generosul şi învăţatul doctor Allan Halsey, ale cărui lucrări în sprijinul paraliticilor sunt celebre, a fost cel care i-a interzis să-şi continue experienţele. Eu am arătat mereu o toleranţă ieşită din comun faţă de cercetările prietenuluî meu, iar teoriile sale cu ramificaţii şi corolare aproape infinite le discutam adesea împreună.
Îi împărtăşeam părerea că orice formă de viaţă este un proces chimic şi fizic, pretinsul „suflet” rămânând un mit. Prietenul meu credea că reanimarea artificială a unui mort nu depindea decât de starea ţesuturilor şi că, dacă descompunerea nu-şi începuse lucrarea, prin nişte măsuri adecvate un cadavru înzestrat cu toate organele putea fi reintegrat în acest curios proces numit viaţă. West îşi dădea perfect de bine seama că viaţa fizică sau cea intelectuală puteau rămâne în acest caz afectate de o uşoară deteriorare a celulelor creierului, organ extrem de sensibil, fie şi din cauza unui scurt interval în care îl stăpânise moartea.
La început, el sperase să descopere un element în stare să redea vitalitatea înaintea morţii efective, şi doar repetatele eşecuri cu animalele i-au demonstrat că acţiunile vieţii naturale nu erau compatibile cu cele ale vieţii artificiale.
S-a apucat atunci să experimenteze pe exemplare sucombate de curând, injectându-le soluţiile lui imediat după extincţia vieţii. Acesta era amănuntul care-i făcea pe profesori sceptici, întrucât ei socoteau că încă nu se produsese o moarte veritabilă. N-au întârziat să examineze problema într-un mod mai raţional. La puţină vreme după ce profesorii îi interziseseră să mai lucreze, West mi-a mărturisit că era decis să-şi procure prin diverse mijloace corpuri proaspete, spre a-şi continua în secret experienţele.
Auzindu-l cum vorbea despre „diverse mijloace”, mi s-a părut destul de înfricoşător, căci la Universitate nu ne procuraserăm nicicând noi înşine specimene anatomice. De fiecare dată când morga nu putea răspunde cererii, doi negri angajau afacerea, şi rareori li se puneau întrebări.
West era pe atunci un tânăr scund şi subţire, cu trăsături delicate, purtând ochelari şi păr blond, cu nişte ochi de un albastru şters şi vocea plăcută, încât era ciudat să-l auzi discutând comparativ despre calităţile cimitirului de la Christ Church şi ale gropii comune, practic toate corpurile de la Christ Church fiind îmbălsămate, ceea ce îi compromitea cercetările. În vremea aceea, eram asistentul său activ şi entuziast, îl ajutam în luarea tuturor deciziilor, nu doar în ce priveşte aprovizionarea cu corpuri, ci şi ca să găsească un loc convenabil macabrei noastre ocupaţii. Eu am fost cel care s-a gândit la ferma părăsită a familiei Chapman, de dincolo de Meadow Hill. şi în al cărei parter ne-am improvizat o sală de operaţie şi un laborator prevăzute cu draperii negre, potrivite să ne ascundă activităţile nocturne.
Am luat infinite precauţii pentru ea la eventualii trecători să nu ajungă vreo lumină neobişnuită. Cea mai mică imprudenţă ne-ar fi condus la catastrofă.
Dacă am fi fost descoperiţi, conveniserăm să spunem că ne-am instalat acolo un laborator de chimie. Încetul, cu încetul, am echipat refugiul ştiinţific cu material cumpărat la Boston, ori împrumutat pe ascuns de la Universitate. Ne-am mai procurat câteva lopeţi şi cazmale, pentru numeroasele gropi ce urmau să fie săpate în pivniţă. La facultate se folosea de obicei un incinerator, dar aparatul acela ne-ar fi costat prea scump. Prezenţa cadavrelor era mereu o problemă, chiar şi în cazul cobailor, folosiţi de West în camera lui din căminul universitar. Asemeni vampirilor, pândeam orice deces şi cercetam necontenit cronica necrologică locală. Pretindeam de la specimenele noastre calităţi deosebite. Ne trebuiau, în fond, cadavre înhumate imediat după moarte şi care să nu fi suferit nici un tratament de conservare, neatinse de malformaţii şi cu toate organele la locul lor. În consecinţă, preferam să lucrăm pe victimele accidentelor.
Mai multe săptămâni am rămas fără vreun subiect de experienţe convenabil, în ciuda tratativelor duse cu autorităţile şi cu personalul spitalicesc, cărora le făceam vizite în numele Universităţii. Asta fiindcă descoperisem că Universitatea avea în asemenea măsură prioritatea alegerii, încât ne-am văzut nevoiţi să rămânem la Arkham peste vară, în perioada vacanţei, când lucrările erau mai puţine.
În sfârşit, şansa ne-a surâs, căci într-o ziam dat peste un corp aproape ideal la groapa comună: un tânăr muncitor viguros, care se înecase cu o dimineaţă în urmă în iazul Summer şi fusese îngropat pe cheltuiala municipalităţii, fără întârziere şi fără să mai fi fost îmbălsămat. În după-amiaza aceea, ne-am dus să vedem mormântul cel nou şi am hotărât să ne punem pe treabă îndată după miezul nopţii. A fost o sarcină destul de dezgustătoare, chiar dacă atunci încă nu simţeam faţă de cimitire oroarea aparte pe care aveau s-o trezească în noi experienţele ulterioare. Ne-am luat lopeţile şi felinarele cu petrol (căci, dacă lanternele electrice existau încă din timpurile îcelea, ele nu erau atât de bune ca lămpile cu tungsten, de azi). Lungă şi meschină, misiunea de a degaja terenul ar fi putut trece drept funebră la modul poetic, dacă am fi fost artişii şi nu oameni de ştiinţă. Am răsuflat uşuraţi când lopeţile au lovit în lemn. Odată descoperit în întregime sicriul, West a coborât, a ridicat capacul şi a scos corpul afară. Am coborât şi am tras împreună cadavrul din mormânt, apoi ne-am silit să dăm locului aspectul dinainte.
Operaţia ne-a făcut destui nervi, dar mai ales silueta ţeapănă şi faţa neînsufleţită a primei prăzi. Am reuşit să ştergem urmele trecerii noastre pe acolo. Când am pus la loc ultima lopată de pământ, am îndesat specimenul într-un sac de pânză şi ne-am îndreptat spre vechea fermă de dincolo de Meadow Hill.
