Cei porniţi în căutarea groazei colindă prin locuri îndepărtate şi stranii. Lor le sunt menite catacombele din Ptolemais1 şi mausoleele sculptate din ţinuturile de coşmar. Ei se caţără pe turnurile luminate de razele lunii ale castelelor năruite din valea Rinului şi se pogoară poticnindu-se pe treptele năpădite de pânze negre de păianjen de sub ruinele împrăştiate ale uitatelor cetăţi din Asia. Îşi fac sanctuare din codrul plin de taine şi din muntele pustiu şi zăbovesc în jurul siniştrilor monoliţi de pe insule nelocuite. Dar adevăratul deliciu al terifiantului, pentru cel care nu se satură niciodată de fiorii nespusei hidoşenii, se află, mai presus de orice, în străvechile, singuraticele gospodării ale văgăunilor din Noua Anglie. Căci acolo, lugubrele elemente ale puterii, solitudinii, grotescului şi ignoranţei se îmbină pentru a atinge perfecţiunea în grozăvie.
Cea mai cumplită dintre toate priveliştile o constituie cabanele din lemn nevopsit, aflate departe de cărările bătute, aşezate de obicei pe vreo pantă umedă şi năpădită de ierburi sau sprijinindu-se de zidul vreunei gigantice stânci ce parcă ţâşneşte din pământ. De două sute de ani şi mai bine dăinuie ele în acele locuri, timp în care au fost acoperite de viţă sălbatică şi tăinuite de arborii care au crescut şi s-au înmulţit. Sunt aproape înecate acum în abundenţa sălbatică a vegetaţiei, care le-a învăluit ca un linţoliu, adumbrindu-le. Dar ochiurile lor de geam încă se mai holbează înfricoşător, de parcă s-ar uita chiorâş, pradă unei apatii de moarte ce îndepărtează spectrul nebuniei, ştergând din amintire lucrurile de nerostit.
În asemenea locuinţe au trăit generaţii de oameni ciudaţi, aşa cum nu s-au mai pomenit pe lume. Pătrunşi de o credinţă sumbră şi fanatică ce i-a îndepărtat de semeni, străbunii lor şi-au căutat libertatea în sălbăticie, unde urmaşii unei rase de cuceritori au înflorit cu adevărat, liberi de constrângerile celorlalte neamuri. Au decăzut însă în cumplita robie a propriilor fantasme deprimante. Întorcând spatele luminilor civilizaţiei, forţa acestor puritani se concentră pe canale singulare. În izolarea lor, în morbida autoreprimare şi lupta pentru existenţă împotriva stihinicei naturi, îi ajunseră tainicele şi tenebroasele reminiscenţe din profunzimile preistorice ale mohorâtei lor eredităţi nordice. Spirite practice din necesitate şi rigide prin opţiune filosofică, aceşti oameni nu păcătuiau frumos. Supuşi şi ei greşelii ca orice muritor de rând, au fost obligaţi de codul lor inflexibil să caute tăinuirea mai presus de orice, aşa încât ajunseră să folosească din ce în ce mai puţin farmec în ceea ce tăinuiau. Numai casele tăcute, somnoroase, ce se holbează în văgăuni mai pot dezvălui tot ce zace ascuns încă din cele mai vechi timpuri; iar ele nu vorbesc, nefiind dispuse să se scuture de somnolenţa care le ajută să se cufunde în uitare. S-ar părea că demolarea acestor clădiri ar constitui un act de clemenţă, căci, probabil, le bântuie coşmarurile.
Înspre un asemenea edificiu măcinat de vreme m-am îndreptat într-o după-amiază de noiembrie a anului 1896, împins de o ploaie torenţială ce-ţi strecura frigul în oase, astfel încât orice adăpost îi era de preferat. Călătoream de ceva timp printre locuitorii Văii Miskatonic în căutarea unor anumite date genealogice. Din cauza naturii problematice, înşelătoare şi îndepărtate a preumblărilor mele, mi s-a părut mai convenabil să mă folosesc de o bicicletă, în ciuda toamnei târzii. Acum mă aflam pe un drum aparent părăsit, pe care îl alesesem ca fiind cel mai scurt până la Arkham, căci fusesem surprins de furtună la mare depărtare de orice oraş şi nu găsisem nici un refugiu, în afară de o veche şi respingătoare clădire din lemn, care mă privea pieziş cu geamlâcurile ei înceţoşate, dintre doi ulmi desfrunziţi, la poalele unei coline stâncoase. Deşi se afla departe de vechiul drum, casa mi-a lăsat o impresie dezagreabilă încă din primul moment în care am descoperit-o. Clădirile salubre nu se holbează la trecători în felul acela viclean şi obsedant, iar în cercetările mele genealogice am dat peste legende din secolul trecut ce îmi îndreptăţeau neîncrederea în locuri de acest fel. Cu toate acestea, forţa stihiilor era aşa de mare, încât am trecut peste orice scrupul şi, fără şovăire, m-am îndreptat spre clădirea de lemn, înaintând spre uşa închisă ce părea, totodată, pe cât de sugestivă, pe atât de tainică.
Mă bazam, oarecum, pe faptul că acea casă era părăsită, cu toate că, pe măsură ce mă apropiam de ea, nu mai eram atât de sigur de asta, căci chiar dacă aleile îi erau într-adevăr năpădite de buruieni, păreau să se păstreze un pic prea bine ca să constituie dovada unui abandon total. De aceea, în loc să încerc uşa, am ciocănit în ea, simţind în acelaşi moment o trepidaţie pe care cu greu mi-o puteam explica. Pe când aşteptam pe piatra tare, acoperită de muşchi, ce servea drept prag, am aruncat o privire asupra ferestrelor învecinate şi a plăcilor impostei de deasupra mea, remarcând faptul că – deşi erau învechite, zăngăneau şi erau aproape acoperite de murdărie – nu erau sparte. Clădirea, prin urmare, mai era încă locuită, în ciuda izolării şi a înfăţişării sale neîngrijite. Totuşi ciocăniturile mele nu primiră nici un răspuns, de aceea, după ce le-am repetat, am încercat clanţa ruginită şi am găsit uşa descuiată. Aceasta dădea într-un mic vestibul, unde tencuiala cădea de pe pereţi, iar prin uşă se strecura până la mine un miros slab, dar respingător. Am pătruns înăuntru, ducându-mi bicicleta de ghidon, şi am închis uşa în urma mea. Dinainte-mi se înălţa o scară îngustă, lângă o uşiţă care probabil ducea în pivniţă, în timp ce la dreapta şi la stânga se aflau uşile închise ale camerelor de la parter.
Rezemându-mi bicicleta de perete, am deschis uşa din stânga şi am intrat într-o cămăruţă cu tavan jos, luminată slab de două ferestre prăfuite şi cu cel mai primitiv şi mai sumar mobilier posibil. Părea să fie un fel de sufragerie, căci avea o masă cu mai multe scaune şi un cămin imens, deasupra căruia, pe o policioară, ticăia un vechi ceasornic. Nu erau decât câteva cărţi şi ziare, iar în obscuritatea ce domina locul abia le puteam desluşi titlurile. Ce mă interesa era atmosfera omogenă de arhaism, creată de fiecare detaliu vizibil. Descoperisem că majoritatea caselor din regiune erau bogate în relicve, dar aici vechimea era în mod curios desăvârşită, căci în toată încăperea n-am putut găsi un singur obiect care să aparţină cu certitudine unei date ulterioare Revoluţiei. Să nu fi fost atât de puţine mobilele, locul ar fi constituit paradisul unui colecţionar.
Pe măsură ce treceam în revistă această odaie stranie, am simţit cum creştea în mine acea aversiune trezită la început de exteriorul sumbru al locuinţei. Dar de ce anume mă temeam mai exact, sau ce anume nu-mi plăcea, nu puteam defini deloc. Ceva din întreaga atmosferă părea să amintească de vremurile păgâne, de dezagreabila barbarie şi de secrete ce trebuiau de mult uitate. Nu-mi venea să mă aşez pe un scaun, aşa că m-am plimbat prin încăpere, examinând diversele obiecte pe care le remarcam. Primul lucru ce mi-a trezit curiozitatea a fost o carte de mărime medie, aşezată pe masă şi având o înfăţişare atât de veche, încât m-am mirat că o vedeam în afara unui muzeu sau a unei biblioteci. Era legată în piele, cu garnituri metalice, şi se afla într-o stare excelentă de conservare, fiind un volum pe care nu te prea aşteptai să-l întâlneşti într-un sălaş atât de mizer. Când am deschis-o la pagina de titlu, uimirea îmi spori, căci se dovedi a fi nimic altceva decât rarisima relatare a lui Pigafetta privind regiunea congoleză, scrisă în latină după notiţele marinarului Lopez şi tipărită la Frankfurt în 15982. Auzisem adesea despre această lucrare, cu ilustraţiile sale curioase, operă a fraţilor De Bry, ceea ce mă făcu pentru o clipă să-mi uit temerile, în dorinţa mea de a întoarce paginile acelui tom pe care-l aveam în faţă. Gravurile erau într-adevăr interesante, izvorâte numai din închipuire şi din descrieri de mântuială, şi reprezentând negri cu piele albă şi cu trăsături caucaziene. Nici n-aş fi închis prea curând cartea, dacă o întâmplare extrem de banală nu mi-ar fi tulburat nervii sleiţi şi nu mi-ar fi retrezit senzaţia de nelinişte. Ce mă deranja era doar felul persistent în care volumul tindea să se deschidă singur la Planşa XII, care ilustra în amănunte fioroase o măcelărie a canibalilor Anzique. Mă încercă un oarecare sentiment de ruşine faţă de susceptibilitatea stârnită în mine de un lucru atât de neînsemnat, dar desenul mă tulbură totuşi, mai ales când îl puneam în legătură cu câteva pasaje adiacente în care se descria gastronomia triburilor Anzique.
Mă întorsesem spre un raft alăturat şi îi examinam conţinutul firav în cărţi, între care se număra o Biblie din veacul al XVIII-lea, o ediţie a Călătoriei pelerinului cam din aceeaşi perioadă, ilustrată cu xilogravuri groteşti şi tipărită de autorul de almanahuri Isaiah Thomas, tomul muced al lucrării lui Cotton Mather Magnalia Christi Americana, şi încă alte câteva volume de o vechime egală, când atenţia mi-a fost atrasă de sunetul paşilor din camera de deasupra. La început am fost uimit şi deconcertat, luând în seamă lipsa de răspuns la recentele mele ciocănituri în uşă, dar după aceea am tras pe dată concluzia că plimbăreţul tocmai se trezise dintr-un somn adânc şi am ascultat mai puţin surprins paşii ce făceau scara să scârţâie. Călcătura le era grea, deşi păreau în mod ciudat să fie făcuţi cu precauţie, trăsătură ce-mi displăcea cu atât mai mult, întrucât umbletul era apăsat. Când intrasem în casă, închisesem uşa în urma mea. Acum, după o clipă de tăcere, în care locatarul probabil că-mi inspecta bicicleta din hol, am auzit zgomotul clanţei mânuite stângaci şi am văzut cum se deschidea iar uşa lambrisată.
În prag stătea o persoană cu o înfăţişare atât de bizară, încât numai buna creştere m-a împiedicat să nu-mi exprim nedumerirea cu voce tare. Bătrân, cu barbă albă şi în zdrenţe, amfitrionul meu etala o ţinută şi o înfăţişare care inspirau în aceeaşi măsură uimire şi respect. Era înalt de peste un metru optzeci şi, în ciuda unui aer de bătrâneţe şi de sărăcie, era încă robust şi bine clădit. Faţa lui, aproape ascunsă de o barbă lungă ce îi acoperea o mare parte din obraji, părea anormal de rumenă şi mai puţin zbârcită decât te-ai fi aşteptat, în timp ce pe fruntea înaltă îi cădea un smoc de păr alb, uşor rărit odată cu trecerea anilor. Ochii lui albaştri, deşi puţin injectaţi, păreau inexplicabil de vii şi de strălucitori. Dacă n-ar fi fost aspectul său atât de neîngrijit, bărbatul ar fi putut avea tot atâta distincţie pe cât de impresionantă era statura lui. Totuşi, acest aspect neîngrijit îl făcea respingător, în ciuda chipului şi a siluetei sale. Cu greu puteam să-mi dau seama cu ce era îmbrăcat, căci nu vedeam mai mult decât un maldăr de zdrenţe deasupra unei perechi de cizme înalte şi grele. Murdăria lui era ceva de nedescris.
Înfăţişarea acestui om şi teama instinctivă pe care mi-o inspira mă pregătiră sufleteşte pentru orice manifestare de vrăjmăşie, aşa încât aproape că mă trecură fiorii de surpriză şi mă încercă o senzaţie de stranie nepotrivire când mă îmbie să mă aşez pe un scaun şi mi se adresă cu o voce pierită şi subţire, pe un ton linguşitor şi cu o ospitalitate prefăcută. Vorba lui era foarte bizară, o formă extremă a dialectului yankeu pe care-l crezusem de mult dispărut; şi l-am studiat cu atenţie în timp ce se aşeza în faţa mea, ca să lege o conversaţie cu mine.
— Te-a prins ploaia, aşa-i? spuse el în chip de salut. Mare norocire că te-ai găsit prin preajmă şi te-a dus mintea să intri aci. Socot că dormeam, altfel te-aş fi auzit – că nu mai sunt aşa june cum eram odat’, şi am trebuinţă de mult somn acu. Umbli departe? N-am văzut prea mulţi oameni pe drumeagu’ ăsta de când au scos diligenţa de Arkham.
I-am răspuns că mă duceam la Arkham şi mi-am cerut scuze pentru felul în care i-am violat cu neobrăzare intimitatea, după care el a continuat:
— Bucuros să te văd, tinere domn – nu prea trec multe feţe noi pe-aci, şi n-am temeiuri să mă veselesc prea adesea. Aş zice că vii dinspre Bosting, nu? Eu n-am fost pe-acolo nicicând, da’ pot să desluşesc un orăşean când îl văd – am avut unu’ prin op’zeş’patru, dascălu’ districtului, da’ a plecat dintr-odat’ şi de-atunci n-am mai auzit de el…
În acest moment, moşul lăsă să-i scape un soi de chicotit şi nu mai dădu nici un fel de lămuriri la întrebările mele. Părea să fie într-o bună dispoziţie fără margini, pentru cineva caracterizat totuşi de acele excentricităţi care se ghiceau din aspectul său sordid. Mai continuă să flecărească un timp, cu o cordialitate aproape febrilă, când îmi trecu prin minte să-l întreb cum făcuse rost de o carte atât de rară precum lucrarea lui Pigafetta, Regnum Congo. Impresia pe care mi-o lăsase acest volum nu se stinsese încă în sinea mea şi am simţit o anume nesiguranţă când i-am amintit despre el. Dar curiozitatea mi-a înfrânt toate vagile temeri care se tot adunau în mine încă din prima clipă când am zărit casa. Spre uşurarea mea, întrebarea nu i se păru prea dificilă, căci bătrânul îmi răspunse de bunăvoie şi volubil:
— Aaa, scrierea aia africană? Mi-a vândut-o prin şai’ş’opt Căpitanu’ Ebenezer Holt – ăla de s-a prăpădit în război.
Ceva legat de numele lui Ebenezer Holt mă făcu să ridic o privire scrutătoare. Mai dădusem de el în cercetările mele genealogice, dar în niciunul dintre dosarele de după Revoluţie. Mă întrebam dacă gazda mea mă putea ajuta în căutările mele şi m-am hotărât să-i cer părerea în această privinţă ceva mai târziu. El continuă:
— Ebenezer a umblat mulţi ani pe-un vas negustoresc, şi aduna tot felul de lucruri ciudate din fiecare port. Pe-asta a găsit-o-n Londra, pare-mi-se – îi plăcea grozav să târguiască tot soiu’ de lucruri din prăvălii. Am fost odat’ acasă la el, sus pe deal, să cumpăr nişte cai, şi am văzut cartea asta. Mi-au plăcut grozav pozele, aşa că mi-a dat-o la schimb. E-o carte poznaşă – ia, stai să-mi pun ocherii…
Moşul se scotoci prin zdrenţe, scoţând o pereche de ochelari murdari şi uimitor de vechi, cu mici lentile octogonale şi ramă din oţel. După ce şi-i puse la ochi, se întinse după volumul de pe masă şi îl răsfoi cu dragoste.
— Ebenezer putea citi oleacă din carte – e-n latinească – da’ eu nu. Am pus vreo doi-trei dascăli să-mi spună câte ceva din ea, şi pe popa Clark, ăl de se zice că s-a-necat în iaz – da’ matale poţi să pricepi ceva de-aici?
I-am răspuns că înţelegeam şi, la rugămintea lui, i-am tradus un paragraf de la începutul cărţii. De-am greşit pe-alocuri, nu era destul de ştiutor ca să mă corecteze, căci părea încântat ca un copil de versiunea mea în limba engleză. Apropierea lui devenea neplăcută, deşi nu vedeam nici o cale de scăpare fără să-l jignesc. Mă amuza pasiunea puerilă a acestui bătrân ignorant pentru ilustraţiile unei cărţi pe care nu era capabil s-o citească, şi mă întrebam cât de bine se putea descurca în cele câteva volume în limba lui maternă care-i înnobilau camera. Descoperind cât de sărac cu duhul era, mi se risipi o mare parte din teama nedefinită pe care o simţisem până atunci şi am surâs, în vreme ce gazda mea continua să trăncănească:
— Tare ciudat mai e cum pozele astea poa’ să te pună pe gânduri. Păi, uite de pildă asta, din faţă. Ai văzut vreodat’ aşa copaci, cu frunze mari răsucite şi-ntoarse-n jos? Şi oamenii ăia – nu poa’ să fie negrotei, prea sunt zdraveni. Mai degrabă indieni, aş zice, chiar de-s în Africa. Unele făpturi din astea arată ca maimuţele, sau jumate maimuţe, jumate oameni, da’ de una ca asta n-am mai auzit… Aici arătă cu degetul o creatură fabuloasă, plăsmuire a artistului, ce s-ar putea descrie ca fiind un soi de dragon cu cap de aligator. Da’ acu o să-ţi arăt una de le pune la toate capac – aci, în mijloc… Vocea moşului se îngroşă puţin, iar ochii îi sticliră ceva mai puternic, dar mâinile lui greoaie, deşi păreau mai neîndemânatice decât înainte, se potriviră perfect sarcinii. Cartea se deschise singură, aproape cu de la sine putere, ca şi când ar fi fost vorba de o consultare frecventă a acelei pagini, la respingătoarea a douăsprezecea planşă, ce ilustra o măcelărie în mijlocul canibalilor Anzique. Sentimentul de nelinişte mă cuprinse din nou, deşi n-am arătat nimic. Ceea ce era bizar în mod special acolo era faptul că artistul îi făcuse pe africanii lui să semene cu albii, membrele şi coapsele ce atârnau de pereţii măcelăriei erau groaznice la vedere, iar măcelarul cu toporul său era total obscen. Dar pe cât de mult îmi displăcea mie imaginea, pe atât părea să fie pe placul gazdei mele.
— Ce zici de asta – n-ai mai văzut nicicând aşa meşteşug, eh? Când am văzut-o, i-am zis lui Ebenezer:Ehei, asta-i ceva ce te stârneşte şi-ţi face sângele să-ţi fiarbă-n vine!” Când am citit în Scriptură despre prăpădiri – aşa cum au fost răpuşi midianiţii3 – mi-am plăsmuit eu asta în gând, da’ nu aveam poză. Aci omu’ poa’ să vadă tot ce-i de văzut – socotesc că-i cu păcat, da’ nu ne-am născut şi nu trăim cu toţii în păcat? Omu’ ăla ciopârţit, de câte ori mă uit la el mă aţâţă – de tre’ să mă tot uit – vezi cum i-a tăiat măcelaru’ picioru’? Şi-aci pe laviţă e capu’, cu un braţ alăturea, şi braţu’ ălălalt pe jos, lângă butuc.
În vreme ce omul continua să mormăie într-un extaz scandalos, expresia feţei sale păroase, pe care tronau ochelarii, devenise de nedescris, însă glasul mai degrabă i se îneca decât urca în intensitate. Propriile mele senzaţii abia dacă pot fi relatate. Toată teroarea pe care o simţisem nelămurit înainte mă copleşi şi îmi dădeam seama cu câtă infinită intensitate detestam bătrâna şi dezgustătoarea creatură aflată atât de aproape de mine. Demenţa lui, sau cel puţin perversiunea lui, mi se părea ceva indiscutabil. Acum aproape că mai mult şoptea, iar răguşeala îi era mai înfricoşătoare decât un ţipăt. Mă apucă tremuratul pe măsură ce-l ascultam.
— Şi cum îţi ziceam, tare-i ciudat cum te pun pe gânduri pozele. Ştii matale, tinere domn, asta de-aci tare mă mai răscoleşte. După ce-am luat cartea de la Eb, m-am tot uitat la ea, mai cu seamă când îl auzeam dumineca pe popa Clark glăsuind în peruca lui umflată. Odat’ am cercat ceva mai poznaş – hei, tinere domn, nu te-nfricoşa – n-am făcut decât să mă uit la poză ’nainte să-mi căsăpesc oile pentru târg – mi-a fost mai drag să le căsăpesc după ce-am văzut poza…
Tonul bătrânului coborî atât de mult, deveni la răstimpuri atât de pierit, încât cuvintele abia i se mai auzeau. Ascultam răpăitul ploii pe ferestrele mohorâte, cu ochiuri mici de geam, atent la bubuitul unui tunet care se apropia, de o putere cu totul neobişnuită pentru vremea de toamnă. Un fulger şi o detunătură cumplită zguduiră casa până-n temelii, însă omul şuşotea în continuare, părând să nu observe nimic.
— Mi-a fost mai drag să căsăpesc oile, da’ nu pe de-a-ntregu’ desfătător. Tare-i ciudat cum te potopeşte pofta… Matale eşti om cu frica Atotputernicului, tinere, aşa că să nu zici la nimenea, da’ mă juruiesc că poza porni a-mi da poftă pentru o hrană pe care nu aveam cum s-o cresc şi nici s-o cumpăr – hei, stai blând, ce te supără? – n-am făcut nimic, doar m-am întrebat cum ar fi dacă aş face-o. Se zice că sângele şi oasele din carne-s făcute, şi-ţi dau viaţă nouă, aşa că m-am socotit dacă n-ar da omului o viaţă mai lungă şi-ncă mai lungă cu atât mai abitir…
Dar vorbitorul n-a mai continuat. Nu a fost întrerupt de spaima ce mă încerca, nici de furtuna care se înteţea repejor, sub a cărei furie aveam în curând să deschid ochii în solitudinea fumegândă a unor ruine înnegrite, ci de o întâmplare foarte simplă, însă oarecum neobişnuită.
Cartea deschisă era aşezată între noi, cu ilustraţia holbându-se respingător în sus. În vreme ce moşul şoptea cuvintele „cu atât mai abitir”, se auzi uşoara lovitură a unui strop în cădere şi ceva mânji paginile îngălbenite de vreme ale tomului. M-am gândit la ploaia care, poate, se scurgea prin acoperiş, numai că ploaia nu-i roşie. Pe măcelăria canibalilor Anzique licărea sugestiv o mică pată purpurie, trezind la viaţă oroarea gravurii. Bătrânul o văzu şi el. Se opri din şoptit chiar înainte ca expresia mea de spaimă să-l oblige. O zări şi ridică iute privirea spre podeaua camerei pe care o părăsise cu o oră în urmă. I-am urmărit căutătura şi am zărit chiar deasupra noastră, pe tencuiala cojită a străvechiului tavan, o pată uriaşă, de formă neregulată, de un stacojiu umed, ce părea să se întindă chiar sub ochii mei. N-am scos nici un sunet şi n-am făcut nici o mişcare, doar am închis ochii. O clipă mai târziu, lovi titanicul trăsnet al tuturor trăsnetelor, spulberând acea cabană blestemată ce ascundea secrete de nerostit şi aducând uitarea care singură mă salvă din ghearele nebuniei.
SFÂRŞIT
1 Oraş de coastă în Cirenaica (astăzi Libia), care îşi trage numele de la Ptolemeu al Treilea (Evergetul) al Egiptului (247–222 î. H.), cel care a unificat Egiptul cu Cirenaica. Referirea la existenţa unor catacombe este pur imaginară (n. ed. orig.).
2 Este vorba de lucrarea lui Filippo Pigafetta (1533–1604), scrisă în limba italiană şi intitulată Relatione del reame di Congo et delle cironvicine contrade (1591), o relatare a călătoriilor în Congo ale unui marinar, Duarte Lopes. A fost tradusă în limba olandeză în 1596, în limbile engleză şi germană în 1597, iar în limba latină de către A. C. Reinius, cu titlul Regnum Congo, în 1598. Frecventele referiri la ea în cuprinsul acestei povestiri conţin mai multe inadvertenţe (n. ed. orig.).
3 Grup de triburi nomade, menţionat în Vechiul Testament şi înrudit cu israeliţii, care au populat, probabil, regiunile nord-vestice ale Deşertului Arabiei (n. trad.).
